Oraşul, iubirea, dansul

Urban Kiss este un spectacol focalizat pe conceptul de autenticitate. Povestea de iubire, în jurul căreia gravitează atît celelalte contexte narative camuflate în mişcare, cît şi întreaga schemă conceptuală, este astfel configurată încît să conducă spre atingerea autenticităţii de către personajul masculin. Principalul mijloc prin care se atinge scopul artistic este o tehnică a contrastului rezultată din conjuncţia dintre semnificaţiile scenografiei semnate de Dumitru Gorzo, proiecţiile realizate de Daniel Gontz şi materializarea coregrafică a poveştii de iubire, aleasă ca experienţă ultimă. Salvarea finală este întotdeauna prefigurată. Deşi începutul este marcat de înstrăinare, de sexualitatea lipsită de impulsul iubirii şi cantonată în sfera sado-masochismului, de narcoza implacabilă generată de tentaţiile şi pericolele oraşului, există tot timpul atît în context scenic, cît şi în proiecţii, simboluri ale copilăriei, seminţe ale speranţei de accedere la un alt nivel ontologic: coarda sau şotronul (concomitent semnificînd jocul şi răstignirea) sînt două astfel de simboluri care anunţă trecerea ulterioară într-o zonă purificată de inautenticitate. Coregrafia spectacolului trebuie privită sub două aspecte, indisociabil corelate: pe de o parte, prin prisma mesajului, pe de altă parte, din perspectivă formală, ce ţine efectiv de limbajul coregrafic. Principalul merit, la nivel de mesaj, al spectacolului este transmiterea explicită, printr-un demers coregrafic, a faptului că tipologiile urbane pot configura o hartă a speranţei, în care individul, prins în plasa inautenticităţii, poate accede la sine prin experienţa iubirii. În plan coregrafic, spectacolul aduce modalităţi discursive noi, integrate într-o frazeologie a mişcării, consacrate în spaţiul nostru cultural de către Răzvan Mazilu. Coregraful îşi reconfigurează paradigme ale proprilui stil şi le valorifică în funcţie de demersul artistic pentru care optează, armonizînd tendinţa de abstractizare proprie artei coregrafice contemporane cu nevoia de concret impusă de subiect. Urban Kiss indică posibilitatea ca o formă de expresie a corpului uman, precum gimnastica, cel mai adesea despărţită de intenţionalitate artistică, să poată intra în contextul semnificaţiilor generate de un astfel de spectacol - remarcabil în acest sens este momentul interpretat de gimnastul Marius Urzică şi dansatoarea Monica Straţ în care calul cu mînere devine suportul concret şi axă centrală a unei poveşti în care se consumă toate stadiile iubirii. Personajul feminin interpretat de Monica Petrică, constituind un fir în labirint pentru personajul masculin principal, dovedeşte disponibilitate către asimilarea completă a oricărui tip de discurs coregrafic. Comunicarea dintre toţi dansatorii care întruchipează cele mai relevante tipologii urbane, accentuînd mesajul poveştii centrale, este dincolo de orice echivoc: Monica Straţ, Sorina Tiron, Andrei Ciobanu, Diana Petrache, Teodora Ghinea, Oana Vâlceanu, Violeta Dumitraşcu, Diana Ferencz, Daniel Dobre, Florin Tănase şi Istvan Teglaş. O remarcă specială cu privire la "instalaţia-cimitir" realizată de Dumitru Gorzo şi amplasată în foaierul teatrului înainte de spectacol: crucile - sinteze simbolice realizate între imagini de staruri şi nume de politicieni - dispar la finalul spectacolului. Contrapunctul poveştii de iubire se "refugiază" în sinteza cerută de necesitatea logică a regiei lui Răzvan Mazilu: într-o lume în care autenticitatea a fost atinsă, inconsistenţa iluziei nu mai reprezintă un pericol.