O viaţă în schimbul unei turnătorii

– Thomas Bernhard la Laboratorul teatral Bucureşti –

De fiecare dată cînd merg la teatru mă încearcă o emoţie asemănătoare cu starea care precede propria mea implicare în actul creator, un fel de trac, un amestec de frică şi nerăbdare, comparabil cu acea tulburare greu de definit pe care o numim „inspiraţie“. Un subiect care te asaltează din foarte multe direcţii se naşte greu. Eu însămi, creînd literatură cu participarea întregului meu trup, ca unul ce nu-şi poate gîndi textul decît interpretîndu-şi-l în faţa unui public, nu pot fi un spectator pasiv – eu sînt pînă la identificare şi cel care devorează, şi cel care se lasă devorat. Nimic nu mi am dorit mai mult în viaţă decît să fiu actriţă, poate de aceea ştiu să fac distincţia între aprecierea publicului şi cea a criticii. Dar destul despre mine.

Am rămas cu mentalitatea veche, aceea că teatrul este o artă scenică mult mai rafinată şi mai pretenţioasă, făcută să se adreseze unui public mai select decît filmul, care se poate produce în serie, ca spectacolele de varieteu sau cele cu tematică declarat politică sau de acţiune, menite, evident, să declanşeze reacţii imediate şi să aducă profit. Dar destul cu divagaţiile.

Caut o casă la nr. 39 pe strada Aurel Vlaicu, care se intersectează cu Bulevardul Dacia. Nici vorbă de o instituţie culturală; o casă oarecare, ca mai toate locuinţele funcţionărimii bucureştene de la începutul secolului trecut. Acolo, curios, urmează să aibă loc un spectacol de teatru. Nu, nu e o joacă de copii care improvizau pe vremuri piese cu Scufiţa Roşie şi cu lupul, cînd bunicii aveau musafiri, e chiar ultima reprezentaţie – cu atît mai emoţionant – cu piesa Am Ziel (La ţintă) de scriitorul austriac Thomas Bernhard, sau în alte variante Totul e bine cînd se termină cu bine ori Scapă cine poate. La intrarea în casă, mă întîmpină Klaus Christian Olasz, consul la Ambasada Republicii Federale a Germaniei şi gazda serii, în distribuţie mulţumindu se cu rolul sufleorului, părînd – culmea! – pe scăunelul lui modest de după uşă un fel de Zubin Mehta la pupitrul de dirijor. Două camere mobilate în stilul anilor ’40, într-una, măsuţe identice, aliniate în dreptul pereţilor, acoperite cu şerveţele negre. Pe ele se află ceşcuţe mici, după moda epocii, în care abureşte cafeaua turcească. N-am de gînd să vă descriu tot mobilierul celor două încăperi, nici cărţile străine, îmbrăcate în piele, din rafturile acoperite cu geamuri, nici masa mare din sufragerie, nici lustra. Vreau să vă introduc în atmosfera unui timp prezent care coexistă acum şi atunci, atît în realitate, cît şi în ficţiune, fără să apeleze la artificiul decorului, înghiţindu-şi spectatorul în convenţia scenică cu perversitatea chitului care-l înghite pe Iona. În rolul principal, Ramona Olasz, o actriţă tînără, formată la Teatrul din Timişoara, în ciuda aerului sportiv, deschis, ferm, camaraderesc pe care-l degajă de-ndată ce-o cunoşti, reuşeşte să dea viaţă unor personaje de un dramatism pînă la limita suportabilităţii. Cu spectacolul ac­tual, realizează o performanţă actoricească remarcabilă, schimbînd registrele de la o replică la alta şi obligînd spectatorul s-o urmeze cu sufletul la gură. Rar am întîlnit un actor atît de tînăr să îmbine atît de perfect emoţia cu ideea cum o face ea. Pe parcursul întregului spectacol, pe care îl susţine aproape singură, este acompaniată, mai mult episodic, de doi parteneri: fiica timidă şi ascultătoare, care nu iese din cuvîntul mamei, interpretată de Ioana Predescu, comunicîndu-şi inteligent şi sensibil dramatismul trăirii mai mult prin tăcere şi, în rolul tînărului dramaturg, de George Bîrsan, care reuşeşte cu destul aplomb să ţină piept torentului verbal al personajului central, parcurgînd un registru interpretativ foarte variat. Drama lui Thomas Bernhard, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai Austriei, cunoscut mai ales prin virulenţa mesajului cu care atacă direcţia greşită a societăţilor „evoluate“, unde adevărata calitate, valoarea umană şi tot ce ţine de spirit şi sentiment se cumpără şi se vinde, transformînd idealul şi aspiraţia într-un troc meschin şi reducînd, de cele mai multe ori, iubirea la avantajele pe care ţi le dă încheierea unei afaceri profitabile – căsătoria cu o turnătorie – atinge, în acest cadru familial, tensiunea maximă. Într-un asemenea context, pe care eu nu-l pot reduce doar la un mesaj strict politic, adaptat la istoria autohtonă care a adus la dezastru o „societate civilă“ ce începuse să prindă cheag şi în ţara noastră, portretele liderilor comunişti (Ceauşescu, Brejnev ajungînd la Iliescu şi la mineriade) cred că diminuează sensibil viziunea de ansamblu a alienării şi dezumanizării unei lumi care nu mai ştie încotro s-o apuce.

Cunoscutul verdict J’accuse! e, aici, mult mai virulent şi cu bătaie infinit mai lungă, fiind vorba de degenerarea globală a unei lumi cupide care trăieşte doar pentru „a avea“, o lume aservită banului, în care suprema dovadă de inteligenţă e boicotarea valorilor morale şi asigurarea unei vieţi care să-ţi ofere totul de-a gata, unde tînărul întrebat de un reporter ce vrea să facă în viaţă să răspundă, invariabil, „să mă distrez“ şi bătrînul – „să fiu eutanasiat“. Sigur, nimic nu se poate generaliza, nici descreierarea tinerilor, nici apocalipticile previziuni ale bătrînilor. Oricum, mesajul piesei lui Thomas Bernhard m-a făcut să văd că ne îndreptăm spre o existenţă în inexistenţă. Faptul că piesele Minetti (1979) şi Înainte de pensie (1981), de acelaşi autor au fost puse în scenă la noi chiar în a doua jumătate a secolului XX, fără o cenzură prea rigidă, la Teatrul Mic, sub conducerea lui Dinu Săraru, nu mă miră prea mult, ele bucurîndu-se, de altfel, şi de o distribuţie remarcabilă (Octavian Cotescu şi Ştefan Iordache). Piesa La ţintă a mai văzut lumina rampei în România cu ocazia unui turneu al Teatrului din Graz la Timişoara (2008). În viziunea actuală, înţelegînd prin aceasta întreaga concepţie regizorală, semnată tot de Ramona Olasz, prin prescurtarea textului şi transpunerea întregii acţiuni de pe scenă într-o casă locuită, rupe total convenţia scenică, mutînd drama în viaţa de toate zilele a oricărui om de acum, de aici şi de oriunde. Un mare eveniment teatral, aşa cum, din păcate, nu mi-a fost dat să văd nici la Berliner Ensemble, nici la Teatrul Central din Stuttgart, încheindu-se apoteotic cu celebrul cîntec popular german al celor care îşi cer dreptul la cuvînt, Die Gedanken sind frei („Gîndurile sînt libere“), interpretat chiar de „sufleur“, care realizează efecte excelente şi pe parcursul acţiunii, intervenind liber în replica protagonistei, dînd glas unui fel de gînd ascuns al spectatorului. Foarte „la ţintă“ aceste scurte intervenţii. Spectacolul în această viziune nouă, revizuită, mi se pare absolut inedit, nu numai pentru o direcţionare mai eficientă a mesajului, dar şi pentru lărgirea ariei lui de adresabilitate mai rapidă şi mai directă, fără intermediul scenei, la spectator. Cînd s-a terminat acest five o’clock, şi gazdele, şi musafirii aplaudau împreună frenetic, cu lacrimi în ochi, iar Die Gedanken sind frei continua să-mi cînte-n urechi. Şi poate că fiecare se gîndea la ce-l durea pe el personal, şi poate că fiecare îşi sacrificase, într-un fel sau altul, viaţa, pentru o turnătorie care dăduse faliment, sau scrisese o piesă de teatru fluierată la premieră, fiindcă nu respecta canonul obişnuit, de care te poţi izbi zilnic pe net sau la televizor... Şi sigur că, în acest caz, replica proprietarului turnătoriei, „Totul e bine cînd se termină cu bine“, îmi aminteşte şi de „Ce contează, Jean boxează“, ca şi de cealaltă replică, „Scapă cine poate“, care par copiate de pe pancartele demonstranţilor din Piaţa Victoriei. Cum să nu te gîndeşti la Ordonanţa 13 sau la vînarea DNA-ului, că doar de-asta ai creier, să faci asociaţii. Fără îndoială, piesa a cunoscut un succes frenetic la ultimul spectacol; acum, cînd consulul german Klaus Christian Olasz şi soţia lui, excepţionala actriţă Ramona Olasz, vor fi pus deja piciorul pe scara avionului care îi va duce la Berlin, eu mă voi gîndi încă multă vreme că şi Putin, şi Trump, şi Macron, şi Angela Merkel, şi Papa de la Roma puteau avea un rol în piesa asta... şi eu, şi tu, şi el, de ce nu? 

Nora Iuga este scriitoare și traducătoare.