O piesă cu bărbaţi care plîng
De ce ai ales tocmai acest text de Andrew Bovell?
N-a fost tocmai alegerea mea. Ar fi trebuit să transmit, din timp, teatrului din München, textul pe care vreau să-l montez. Însă, aşa cum se întîmplă adesea, am întîrziat foarte mult luarea unei decizii. Aşa că pînă la urmă a trebuit să montez ce mi s-a oferit. Mai întîi, cînd am început să lucrez nu m-a convins, însă pe parcursul repetiţiilor mi-am dat seana că e un text minunat. O piesă cu bărbaţi care plîng; cu drame; cu un criminal; cu o cronologie alambicată; cu multă poezie şi foarte puţin umor. Asta m-a şi dezarmat.
Cînd vom putea vedea spectacolul în România?
E greu de crezut că în viitorul apropiat acest spectacol va putea fi prezentat în vreun festival românesc. Dar îmi doresc să montez această piesă şi în România – însă nu imediat, ci după ce o să uit ce-am lucrat în Germania.
Mulţi actori şi regizori din România se plîng de condiţiile proaste în care sînt nevoiţi să lucreze. Nu e vorba numai de subfinanţarea instituţiilor, ci şi de tehnica de scenă deficitară, de programul încărcat de repetiţii etc. Cum e, prin comparaţie, să lucrezi în Germania?
La teatrul din München am avut acces la scenă doar de şapte ori. Două luni am lucrat într-un studio – dar nu e acelaşi lucru, căci eu folosesc sunet, multe schimbări de lumină, decoruri. Programul e foarte încărcat şi acolo – oamenii sînt foarte punctuali şi cer asta şi din partea colaboratorilor. În fiecare zi, între orele 14 şi 18, sala teatrului era vizitată de zeci de turişti. Teatrul e o clădire de patrimoniu şi municipalitatea e obligată să includă clădirea în circuitul turistic. Era exclus să repet cu actorii în acea perioadă de vizite. În rest, erau tot soiul de interdicţii: de pildă, era strict interzis să fumăm în clădire. Şi interdicţia era respectată de toată lumea. Uneori sînt de preferat micile imperfecţiuni româneşti.
Radu Afrim este regizor de teatru. Recent a montat la Cuvilliés-Theater din München spectacolul Das Ende des Regens („Cînd ploaia se va sfîrşi“) după o piesă de Andrew Bovell.
