O certitudine

● Grimus, Panikon, InMusica, 2008.

Sub deviza "viitor de aur ţara noastră are, doar că aproape toată lumea de pe aici dă semne că habar n-are" vă anunţ cu o bucurie dospită în amărăciune că producţiei de albume indispensabile traiului în comun i s-a mai alăturat un nume: Panikon. Îmblînzită pînă în cele mai mici detalii de clujenii de la Grimus - domnii Bogdan Mezofi, Valentin Rauca, Cristian Csapo, Titus Vădan, Tamas Adarjani şi Lehel Kiss - această fiinţă care plesneşte de sănătate, cu o greutate de fix douăsprezece piese şi cu o înălţime ce nu depăşeşte 45 de minute şi două secunde, s-a născut, bănuiesc, ca să ne reîmprospăteze memoria cu două versuri de manual: "un gol istoric se întinde, / pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...".

Deşi înrudirea cu domnul Bacovia pare, la prima vedere, conjuncturală, cartea de debut a domnului Salman Rushdie fiind mai în măsură să revendice o relaţie de cumetrie, ferchezuiala britanică, bunul simţ desăvîrşit, sunetul compact, impecabil, şi patima devoratoare sînt însuşiri alese pe sprînceană care nu prea au de-a face cu realităţile lacustre din care tresărim şi aşteptăm nepermis de rar. Pentru că, dacă nu plouă, ninge, iar dacă nu ninge, va ploua în curînd, e cert că prin părţile noastre se va găsi mai mereu o poveste tristă care să merite un bocet naţional. Jalea eternă de la Eurovision, dispariţia Laurei Stoica, plagiatele lui Moga, duetul Paula Seling-Florin Salam, soarta marilor artişti şi aşa mai departe ne împiedică să vedem un lucru clar ca lumina zilei: există certitudini în patria noastră pe care mai nimeni nu are vreme să le observe. Cum se face, bunăoară, că o trupă precum Grimus, a cărei piesă "Solitude" a primit distincţia "melodia anului" din partea postului de radio City FM, ce a cîştigat, în 2007, locul întîi în finala naţională din cadrul concursului Global Battle of the Bands şi a participat la ediţia mondială de la Londra a aceleiaşi competiţii, a semnat cu casa de discuri italiană, InMusica Records, o sucursală a grupului Cramps Music, pentru editarea primului album?

S-ar putea să fie şansă, s-ar putea să fie mister, dar cel mai probabil se adevereşte că piaţa noastră muzicală se arată tulburător de nepregătită pentru a preţui muzicile de soi. Să fim înţeleşi: Grimus nu au descoperit secretul alchimic, piatra filozofală, elitismul tulburător sau graţia edenică. Nu. Lucrurile sînt mult mai simple de atît, iar într-o ţară normală, bine antrenată în sonorităţi alternative, cu dichis indie, ar putea chiar trece, păstrînd proporţiile, drept comerciale. Oricît de bine am cunoaşte patentele deja consacrate tip Placebo sau Muse, e imposibil să nu observăm că în bătătura noastră ele lipsesc, dacă nu cu desăvîrşire, atunci măcar din zona de interes a producătorilor muzicali. Că asta nu ne opreşte să ne deplîngem soarta, să ne lamentăm la nesfîrşit şi să găsim vinovaţi e cu totul altă discuţie. Partea mai puţin veselă e că o apariţie tip Panikon, perfect echilibrată ca dialog între chitară şi clapă, cu refrene fără cusur şi o incandescenţă vocală ireproşabilă riscă să fie întîmpinată cu nedumerire, unde nedumerirea, de fapt, este sinonimă cu dezinteresul.

Una, peste alta, Grimus au scos la iveală ceva ce lipsea în muzica noastră: dincolo de ardoarea demonstrativă, de filiaţiile Kumm şi Byron sau descinderile spaţiale tip Muse, dincolo chiar de revelaţia unor melodii care ar putea deveni oricînd, oricare, single (lucru mai rar chiar în Occidentul la care privim cu jind), mai departe chiar decît intensitatea interpretării, marcă sigură a chestiunilor care au obiceiul să rămînă, dincolo chiar de explozia bine strunită care înlătură cîrcotelile sau refuzul, Panikon este, pur şi simplu, cel mai firesc sunet occidental născut în România în ultimii anii. Rezistent prin refren şi vibraţie oricărei pieţe europene, oarecum datat ca inventivitate şi susţinere a unor riff-uri de chitară, albumul acesta, apărut la sfîrşitul toamnei, fără vreun tam-tam mediatic este cea mai temeinică dovadă că golul istoric care se întinde între vremurile pe care le trăim aici şi cele care se trăiesc altundeva ar putea fi înlăturat. Departe de a avea pretenţii nărăvit elitiste, Grimus au găsit cel mai bine calea de mijloc între forfota fără miză cu care ne-am deprins şi partiturile sofisticate cu care e mai greu să ne deprindem. Cuvîntul de final e simplu şi nu ar trebui să mire pe nimeni: Panikon e indispensabil.