Zgomotul şi furia
● Death Grips, The Money Store, Epic Records, 2012.
În martie anul trecut, videoclipul cacofonic al primului single lansat de un trio, anonim la vremea aceea, exploda pe YouTube-ul nostru cel de toate zilele. Inclasabila „Full Moon (Death Classic)“ era prologul perfect pentru ceea ce avea să urmeze la doar o lună după: mixtape-ul de debut al grupului Death Grips, din Sacramento, căruia între timp cineva îi rezolvase şi enigma identităţii componenţilor: Zach Hill (tobarul unei cunoscute trupe americane de math-rock, Hella), Andy Morin (keyboards) şi Stefan Burnett a.k.a. MC Ride. Ex-Military, producţia de care vorbeam mai sus, proiecta în muzica momentului o torpilă năucitoare. Sound-ul spastic, spart de tempourile, efectele şi sample-urile dadaiste şi de intervenţiile războinice ale MC-ului, nu semăna cu nimic din ceea ce oferea tabloul muzicii din acel an, dincolo de scurtele şi eventual absurdele referinţe contemporane. Prestatoare de hip-hop sau de orice alt gen muzical, Death Grips săpa o nişă în care avea loc un singur exemplar.
La un an după, trupa americană încă stă confortabil în ea, cu acest prim album oficial de studio numit The Money Store şi editat, Dumnezeule mare!, de Epic Records, casă de discuri deţinută de un major, Sony Music. Asta chiar dacă pe undeva sunetul muzicii trioului s-a mai rafinat şi, în destule locuri, conformat, fără a-i distruge, însă, potenţialul de a te surprinde la tot pasul. De la piesa de deschidere, „Get Got“, şi pînă la finalul albumului, noul disc al Death Grips e o experienţă care nu te scoate nici o secundă din mijlocul unui imaginar mosh-pit. Disonanţele şi ritmurile incomode ale lui Hill, riff-urile de sintetizator aduse din new wave-ul şi industrial-ul anilor ’80, başii subterani şi vocea guturală a lui Ride construiesc soundtrack-ul unei arene de Mortal Kombat. Cineva spunea că rap-ul e noul black metal. Există destul adevăr în sintagma asta, dacă parcurgi mare parte din ceea ce se produce astăzi în bulele creative ale acestui gen. Dacă însă te opreşti la ceea ce se aude pe un album al Death Grips, vei opera o schimbare: „punk“ (la nivel proramatic, evident) în locul „black metal-ului“. Muzica asta e invazivă, critică, directă, obsedată de propria posibilitate de a şoca, de a crea un efect social – „I got this pregnant snake / Stay surrounded by long hairs / A plethora of maniacs and spiral stairs / Make your water break in the Apple store / Sink or swim, who fucking cares / Cut the birth cords / Press send / Yeah thick / Gaga can’t handle this shit“ spune „Hacker“.
În hip-hop-ul alternativ produs de noua generaţie de artişti, cei care răspund la nume precum Shabazz Palaces, A$AP Rocky, Tyler the Creator, The Internet, MellowHype şi, în general, tot ceea ce a mai puit colectivul Odd Future, lucrurile sînt împărţite majoritar între trei stări de fapt: ironie arogantă, evaziune şi paranoia. Dinamita plantată de – dau doar cel mai popular exemplu – unii ca Public Enemy nu prea îşi mai găseşte aderenţi în lumea puştanilor născuţi la începutul revoluţiei digitale. Tocmai de asta, The Money Store, cu a sa capacitate de a pulveriza chiar şi genul muzical căruia Death Grips îi dă cel mai adesea tîrcoale (nu, nu e punk-ul, nu e nici noise-ul, nici industrial-ul), e un extraterestru: hip-hop-ul brutal şi întunecat al copiilor tuturor revoluţiilor neclickabile.
Paul Breazu este jurnalist.
