Pur. Și simplu
● Laibach, The Sound of Music, Mute Records, 2018.
„Cream coloured ponies and crisp apple strudels, / Doorbells and sleigh bells and schnitzel with noodles, / These are a few of my favourite things.“ Cînd vocea lui Milan Fras pleacă pe urmele lui Julie Andrews, știi că ai ajuns în cea mai „pură“ dintre lumi. Dezlegătorii de enigme ar putea să cupleze aceste cuvinte, cu (prea multă) ușurință, la o poveste de acum trei ani. În august 2015, Laibach devenea primul grup rock (?!) din Vest* care era invitat să concerteze în Coreea de Nord. Cele două show-uri din Pyong-yang, „aprobate“ în contextul aniversării a 70 de ani de la eliberarea CdN de sub ocupația colonială japoneză, s-au bazat – alegerea a fost a formației din Slovenia – pe coloana sonoră a musical-ului The Sound of Music (Robert Wise, 1965), unul dintre foarte puținele filme occidentale populare în Coreea de Nord, folosit ca material didactic în lecțiile de limba engleză pentru elevii din țara asiatică. Nu este prima oară cînd Laibach uzează de „reinterpretări“. În 1988, Let It Be-ul lui The Beatles devenea pretext pentru un album de cover-uri. Îl urmau Simpathy for the Devil (1989), NATO (1994) și Laibachkunstderfuge (2008), toate aceste „manipulări“ ale unor opere care nu le aparțin autonomizîndu-se instantaneu – Laibach a reușit mereu să transforme în aur, să transporte în aria „afirmației subversive“ tot ceea ce a atins, așa cum specula Slavoj Zizek în faimosul său eseu din 1993, „Why are Laibach and Neuwe Slowenische Kunst not fascists?“. The Sound of Music, cel mai nou album al grupului, nu face excepție.
Piesele compuse de Richard Rodgers și Oscar Hammerstein II nu-și pierd definitiv, în interpretarea Laibach, inocența inițială. Aici, Fras & Co. ies din schema obișnuită a marilor manipulatori, pentru a acorda acestei adaptări o solemnitate care se încarcă adeseori cu o duioșie contrariantă – „The hills are alive with the sound of music, / With songs they have sung for a thousand years. / The hills fill my heart with the sound of music, / My heart wants to sing every song it hears“ – pentru cineva care și-a făcut din dublu sens armă mortală.
Dacă Zizek avea dreptate în eseul amintit mai sus și modelul subversivității grupului Laibach se exprimă prin „a lua sistemul mai în serios decît se ia el însuși“, atunci LP-ul The Sound of Music ar putea fi soundtrack-ul unui utopic film despre „puritatea“, „inocența“ unui stat – „Maria“ este, în mod explicit, „Korea“, dar „Maria/Korea“ este în egală măsură și Laibach – în care un grup de muzicieni străini (Von Trapps Family Singers fugeau deghizați dintr-o Elveție ocupată de naziști, Laibach intră în Coreea de Nord deghizați în „naziști“) reușește să pună în scenă o operă care „îi conține“. „Nici urmă de cinism, sarcasm, ironie, vulgaritate și alte «proprietăți ale Vestului» la oamenii obișnuiți din Coreea de Nord“, spunea Ivo Saliger într-un interviu pentru revista americană Rolling Stone, oferind o griă de „lectură“ a lui The Sound of Music.
* Într-un articol scris pentru publicația online The Quietus, Alexei Monroe, autorul al Interrogation Machine, carte despre Neuwe Slowenische Kunst, colectiv artistic din care face parte și trupa lui Milan Fras, vorbea despre cum mainstream media din Occident a început, odată cu anunțul concertelor din Coreea de Nord, să-i „plaseze“ pe Laibach în Vest (dar și, definitiv, în rock), după ce mereu i-a categorisit pe sloveni ca fiind estici și bizari.
Paul Breazu este jurnalist.
