Poveste de iarnă
● Kate Bush, 50 Words for Snow, Fish People⁄EMI, 2011
Critica muzicală de pretutindeni trebuie să fie, în zilele acestea, din cale-afară de mulţumită. Din 1978 pînă astăzi, Kate Bush, muzicianul căruia jurnaliştii şi publicul i-au ataşat cu o recurenţă înnebunitoare trena de „recluziv“, nu i-a mai oferit posibilitatea să aibă lîngă o foaie albă, o maşină de scris sau un computer două albume într-un singur an. Chiar dacă unul dintre ele – şi mă refer aici la Director’s Cut, discul lansat în mai 2011 – este doar o reeditare şi actualizare a unor piese mai vechi. În ultimele două decenii, britanica s-a camuflat perfect în spatele unei vieţi domestice deloc accesibile blitz-urilor, punctînd discografic rar – de doar patru ori; un record destul de greu de egalat de către orice muzician activ – distanţa dintre 1993 şi 2011, perturbînd agenţi, şefi de case de discuri, critici şi fani.
50 Words for Snow, noua ei operă, este, nimic nou sub soare, o creatură stranie. Precum acel confuzant demon Kangchenjunga, singuraticul-care-calcă-pe-zăpezile-inaccesibile-ale-Himalayei, personajul cu valenţe mitice care prinde viaţă pe lead single-ul „Wild Man“. Aici, tonul lui Kate Bush, dar şi al cîntecului nu stau departe de ceea ce venea odată cu Aerial, albumul de acum şase ani: delicate umbre ale luminoşilor şi extravaganţilor ei ani ’80, încărcate de difuza melancolie adusă de o maturitate din ce în ce mai conştientă de inevitabilul ei traseu. Însă acolo unde Aerial era senin şi împăcat cu el însuşi, 50 Words for Snow se umple de nori. Pluteşte ceva sumbru deasupra acestui unic univers al cîntăreţei britanice. Ceţurile se întind peste tot, atmosfera se încarcă progresiv, gheaţa îţi intră lent în oase – „Full of dead leaves, bits of twisted branches and frozen garden ⁄ Crushed and stolen grasses from slumbering lawn“... Acesta este locul în care pînă şi Elton John, invitatul care-şi face apariţia pe hauntologica repriză „Snow it at Wheeler Street“, o cumva ciudată dedicaţie pentru momentul 9⁄11, îşi dizolvă – din păcate, doar pe jumătate – excentricitatea într-un context în care drama e complet scuturată de sclipici. Piesa următoare, mantra care poartă numele albumului, aduce hipnoza: „Swans-a-melting ⁄ Deamondi-pavlova ⁄ Eiderfalls ⁄ Santanyeroofdikov ⁄ Stellatundra ⁄ Hunter’s dream ⁄ Faloop’njoompoola ⁄ Zebranivem“... Ritmul acela imersiv şi ecoul unei chitări abia atinse, cuplate cu vocea actorului Stephen Fry recitînd cuvintele dinainte, care nuanţează, în tradiţia eschimoşilor, calităţile zăpezii, te scufundă şi mai adînc în acest nou peisaj spiritual al lui Kate Bush.
Nu te aştepta la inovaţii, nici la călătorii orgasmatice în trecut, în timpurile unor „Army Dreamers“ sau „The Sensual World“. 50 Words for Snow înseamnă, pentru mine cel puţin, o Kate Bush a timpurilor pe care le trăieşte acum. Dar misterul şi devianţa aduse în conformistul pop acum mai bine de trei decenii de o fată de 16 ani sînt neclintite şi astăzi, chiar dacă această seducătoare lume a cîntăreţei născute în Kent e una acoperită de gheaţă. Poate că e greu de ajuns pe această neprimitoare, dar fabuloasă nouă planetă a lui Kate Bush. Însă, odată ajuns acolo, îţi vei dori să mai rămîi.
Paul Breazu este jurnalist.
