"Muzica a devenit ceva care bîzîie în difuzoare" - interviu cu Mihai IORDACHE
Noul album al saxofonistului Mihai Iordache, One Life Left, va fi lansat în curînd.
Cum ai înregistrat acest album?
Am înregistrat albumul la Casa Tineretului din Timişoara, fără al cărei sprijin albumul nu ar fi existat. Este o sală de spectacole foarte bine concepută acustic. Uţu Pascu, care a înregistrat albumul cu studioul lui mobil, AudioTM, a văzut în sala aia lucruri pe care le vedeam şi eu, doar că nu ştiam la ce folosesc: nişte deflectoare de sunet, pereţii nu-s paraleli, balconul e căptuşit cu lemn, pe jos e tot lemn... Discul are sunetul sălii. Muzica are spaţialitate. La tobe e Tavi Scurtu, la contrabas şi bas electric e Uţu Pascu. Cîntăm împreună de multă vreme şi întotdeauna mă surprinde ce aud de la ei. La trompetă a cîntat Petre Ionuţescu, iar la celelalte saxofoane Lucian Nagy. Amîndoi le sînt cunoscuţi amatorilor de muzică din grupul Blazzaj, unde, de fapt, cîntă şi Uţu. La una dintre chitare e Dan Alex Mitrofan, un chitarist absolut fabulos cu care am cîntat destul de rar pînă acum. Mi-a făcut mare plăcere să înregistrez cu toţi, însă una dintre marile mele satisfacţii la discul ăsta este că la cealaltă chitară şi la clape este Toni Kühn, la care mă uitam cînd eram adolescent şi nu-mi venea să cred că se poate cînta aşa la chitară. Erau festivaluri (la Sibiu, Costineşti, cam la astea mă duceam eu) şi exista cvartetul Eugen Gondi, cu Toni Kühn şi Dan Ionescu la chitări, Johnny Bota la bas şi Gondi la tobe. Dan Ionescu este un chitarist foarte mişto, dar puţin mai mainstream. Toni era foarte ciudat şi interesant. Avea chestii care sunau a Robert Fripp şi care mergeau dincolo de ce ştiam eu pe vremea aia că e chitara de jazz. Acum e la fel, doar că e şi mai mişto. A fost foarte emoţionant ca omul care mi se părea mie cel mai interesant în ’86 să cînte, în 2011, pe discul meu. Ne-am cunoscut acum doi ani, cînd am cîntat în două concerte împreună. Cum el locuieşte pe lîngă Timişoara, m-am gîndit că ar fi grozav să participe la înregistrări.
De unde titlul One Life Left?
Titlul e inspirat de jocul Pac Man. Joc Pac Man pe telefon. În anii ’80 nu prea avea nimeni jocuri pe televizor. Ţin minte că am văzut primul ping-pong pe TV, prin ’87, la o tipă împreună cu care făceam meditaţii pentru arhitectură. Deci nu e un titlu foarte serios. Sună oarecum serios, dar nu e. Ca şi cum ai avea trei vieţi la începutul jocului şi mai rămîi cu una, un fel de ultima şansă. De fapt, eu sper să mai scot albume! (Rîde.)
Ce fel de muzică va fi pe acest album?
Albumul în sine e destul de dansant, în afară de „Peace“ şi de ultima piesă, care este complet improvizată. „Peace“ este o piesă simplă, scrisă pentru o fată. În general, încerc să pornesc de la lucruri simple, pe care îmi vine să le cînt vocal. Folosesc foarte mult înregistrarea. Adică mi se întîmplă foarte des să am o idee şi să dau drumul la telefon ca să înregistrez. Cred că am vreo 60 de înregistrări de aproape un minut, cu mine care zic ceva, orice. Nu prea cred în muzica compusă pornind de la acorduri sau de la structuri abstracte. Pînă şi „Suriname“, care e o complicaţie totală, este făcută într-o noapte, cînd făceam multitracking cu telefonul şi reportofonul, fiindcă nu aveam curent electric. Nu puteam să lucrez în nici un fel de program de muzică şi îmi venise ideea unei piese, iar dacă nu înregistram, aş fi uitat. Aşa că m-am folosit de ce aveam prin casă şi care nu necesita priză. Aşa a fost făcută „Suriname“. Şi fiindcă, atunci cînd se opreşte curentul, centrala mea termică nu mai funcţionează nici ea, nu era nici căldură. Din cauza frigului, m-am gîndit la o ţară caldă şi la numele ăsta.
Mai e ceva asemănător la prima piesă. „Triangle“ e în principiu un vals, care se transformă în swing. De obicei, nu-mi propun să fac lucruri complexe. Asta e ce pot face acum şi sînt OK. E ca şi cum mi-aş face o fotografie. Probabil că o să vină momentul în care voi găsi o întreagă serie de lucruri care s-ar fi putut face altfel, dar deocamdată nu e cazul. Acolo unde mă arată discul ăsta, cam acolo sînt eu.
Care va fi publicul acestui album?
Publicul este cel pe care ni-l facem noi, nu este o entitate separată, mai ales cînd vine vorba de jazz. Legătura cu publicul în jazz e una organică, pentru că altceva, în afară de cîntatul în locuri mici, la doi metri de ei, nu avem la dispoziţie. Nu există o maşinărie de publicitate care să se interpună între artist şi public.
„Am intrat într-un fel de normalitate tristă“
De ce ai renunţat la grupul lui Lucian Ban?
A fost una din marile prostii ale vieţii mele. Era foarte interesant şi am avut multe de învăţat. Lucian insista foarte mult la detalii şi se prindea imediat cînd nu înţelegeai, cînd făceai lucrurile mecanic. Ca lider de formaţie, mi-ar plăcea să fiu ca Lucian. În primul rînd pentru că ştie incomparabil mai multă muzică decît mine. (Rîde.) Asta te ajută să lucrezi cu chestii pe care le ştii, şi nu s-o faci doar din intuiţie. Nu zic că Lucian n-ar avea tone de intuiţie, dar are un bagaj teoretic mult mai serios. Mi-ar fi plăcut să fi înregistrat şi eu măcar un album cu Lucian. Încă se mai poate, dar ziceam că ar fi fost mişto în perioada aia. Acum eu nu mai sînt acelaşi, el nu mai e acelaşi. Ar fi fost bine pentru evoluţia mea.
Care ar mai fi relaţia dintre muzică şi social sau politic?
Noi tresăream, prin ’80, la versuri de genul „Becule, stai aprins, becule!“ de la Timpuri Noi. Ni se părea foarte curajos să spui asta. „Drumul spre lumină trece prin uzină“… era foarte anarhist să spui asta pe vremea lui Ceauşescu, cînd existau, dacă-ţi poţi imagina, permise pentru cîntat. Era totul atît de închis şi de mort, încît, dacă-ţi arăta cineva o răţuşcă, aveai impresia că e o aluzie politică. Apoi, în anii ’90, versurile astea curajoase au rămas doar inteligente. Nu te mai închidea nimeni, ca atunci. Iar Sarmalele Reci au avut momentul lor cel mai puternic în vremea cînd lumea se preocupa foarte mult de politică. După ce lumea a început să nu mai dea doi bani pe politică, nu a mai vrut nimeni să asculte texte inteligente.
Acum mi se pare că pur şi simplu am intrat într-un fel de normalitate tristă. Cred că numai rapperii mai au versuri sociale sau politice. Mă gîndesc că lumea nu are acum confortul material să se gîndească la chestii globale, cum ar fi ecologia. Nu ştiu dacă o trupă de la noi care ar cînta despre nişte chestii importante ar avea mare succes. Cred că i s-ar reproşa că minte pe nu ştiu cine. Dar faţă de lucrurile astea care se întîmplă în lume – ca poluarea sau tăiatul pădurilor, sau ce se întîmplă la Roşia Montană –, faptul că Băsescu e la putere e fix pix. La faza cu Roşia, care e oricum o fază superpenibilă, nici nu mai contează cine e la putere. Din păcate, lumea nu prea are bani. Cînd nu prea ai bani, e destul de greu să te gîndeşti la planetă. Planeta poate să se descurce, eu din ce-mi plătesc chiria?
Marele public nu mai e atent la muzică. Fiindcă totul e gratis şi accesibil, muzica a devenit ceva care bîzîie acolo în difuzoare, nimic mai mult. Nu mai e schema aia de altădată, cînd scotea Pink Floyd un album şi fanii se bucurau şi voiau să-l asculte integral. Sau Mahavishnu, sau Weather Report. Aveam casete trase direct de pe disc, de la tipul care avea discul, şi ni se părea important. Se comenta despre ce marcă de pick-up are. Nici nu fumam pe vremea aia, abia în armată m-am apucat, cînd n-aveai ce naiba să faci. Puneam caseta aia şi eram tripaţi 45 de minute, nici măcar nu vorbeam între noi. Chestia aia nu se mai întoarce.
Cum te simţi în România?
E o întrebare grea, nu ştiu cum mă simt aici. De fapt, mă nemulţumeşte ce te nemulţumeşte şi pe tine. Mi se pare, în schimb, că Vestul minunat, pe care îl vedem ca pe un fel de El Dorado fără probleme, nu e chiar aşa. Gîndeşte-te că pînă în ’93 nu fusesem nici pînă în Bulgaria. Prima mea ieşire a fost în ’93, în Germania. După ce am călătorit destul de mult, mi se pare că în România sînt nişte chestii absolut geniale, de care noi nu ne dăm seama şi puţin ne pasă de ele, şi de asta le vom pierde.
Am văzut o emisiune la televizor, unde era vorba de nişte oameni dintr-un sat foarte izolat şi reporteriţa aia îi întreba dacă au auzit de Internet. Şi unul dintre ţăranii ăia spunea că n-a auzit, dar că, în schimb, el iese cu vacile la păscut şi le ştie pe fiecare după nume şi ele vin cînd le cheamă. Mi se pare absolut irelevant faptul că un om a auzit sau nu de Internet. Omul ăla era mai real decît mulţi oameni „moderni“. Reporteriţa era revoltată, fireşte. Adică sîntem chiar atît de fericiţi că ştim de Internet? Toate ironiile despre căruţele şi vacile din România sînt o prostie. Noi avem nişte vaci geniale. În satul unei prietene din Germania, ultima vacă a dispărut pe la finele anilor ’80. Tatăl ei i-a spus: „ăsta este începutul sfîrşitului“. Acolo nu mai sînt vaci care să o ardă pe cîmp.
Mai multe pe www.kaputt.ro.
a consemnat Mihai TIŢA
Foto: M.Cucu
