Mult circ, puţină pîine

 ● Michael Jackson, Immortal, Epic Records, 2011. 

Mi-a plăcut Love, soundtrack-ul pe muzica trupei The Beatles produs de George şi Giles Martin pentru Cirque du Soleil, o cascadă sonoră care, în aproximativ 80 de minute, teleporta opera lui John Lennon & Co. într-o altă dimensiune şi într-un nou context. Albumul acela conţinea, totuşi, semnătura celui de-al „cincilea Beatle“ – vorbesc aici de George Martin, omul care, printre multe altele, avea ideea de a aduce un cvartet de coarde să performeze pe ubicua „Yesterday“, chiar împotriva dorinţei despotului Paul McCartney –, iar lucrul acesta se vedea de la distanţă. Cineva care i-a iubit atît de mult pe The Fab Four n-avea cum să facă paşi greşiţi.

Probabil că la fel s-ar fi întîmplat dacă Immortal, cel mai proaspăt album pe care apare numele lui Michael Jackson şi, totodată, soundtrack-ul unui alt show al trupei canadiene Cirque du Soleil, ar fi beneficiat, într-un fel sau altul, de asistenţa lui Quincy Jones. Ştiu, e doar o presupunere care are gradul ei generos de hazard. Dar pornesc de la o premisă care mă face să am certitudinea faptului că el e omul care a empatizat cel mai bine cu toate întrupările lui Jacko. Şi că ar fi făcut-o chiar şi acum, cînd el nu mai există. Din nefericire, Jones n-are nici o legătură cu Immortal. 

Kevin Antunes, un tip care s-a plimbat braţ la braţ cu cîteva generaţii de muzicieni pop, de la The New Kids on the Block la Britney Spears şi Rihanna, este cel care s-a ocupat de producţia şi designul acestui soundtrack, în care fragmente din muzica lui Michael Jackson sînt amalgamate şi remixate pentru a servi ca suport şi motor al unui performance de scenă. Iar rezultatul muncii lui poate fi anticipat ascultînd cele puţin peste nouă minute ale megamix-ului care introduce albumul şi care conţine remixuri ale unor „Can You Feel It“, „Beat It“ şi „Black or White“. Sau medley-ul The Jackson 5. 

Dacă tot ceea ce conţinea Love curgea impecabil şi în acord cu sensul muzicii compuse şi cîntate de The Beatles, chiar dacă rezultatul trebuia să fie, şi era!, unul original şi dedicat unui public care-şi ocupa locurile din sală pentru a admira acrobaţi, spectacol şi costume, Immortal îngroapă perfecţiunea producţiei din cîntecele iniţiale ale lui Michael Jackson sub un morman de clişee bombastice. Antunes aduce acrobaţiile de pe scenă în muzică, renunţă la subtilitate, adăugînd efecte foarte la îndemînă, ştie chestii pe care le ştim toţi – precum aceea că Jackson avea o grădină zoologică personală – şi ni le bagă repede sub nas, simte faptul că piese de pe acest album trebuie musai să ajungă prin cluburi... Povestea pe care încearcă, însă, să o spună e lipsită de un amănunt care ar fi trebuit să facă diferenţă: dragostea pentru muzica lui MJ. Poate că afirmaţia dinainte sună prea dur pentru cineva care a fost pus să construiască acest soundtrack, dar impresia mea rămîne asta: Immortal e doar imaginea reconstruită a unui Jacko aruncat de autor în mijlocul unei arene de circ pentru a fi arătat cu degetul în hohotele extaziate ale mulţimii.  

P.S. Cirque du Soleil va susţine cinci spectacole în Bucureşti – cu show-ul Saltimbanco –, care vor avea loc la Romexpo, între 8 şi 12 februarie 2012.        

Paul Breazu este jurnalist.