Lady Lana
● Lana Del Rey, Born to Die, Interscope, 2012.
Un stop-cadru undeva la începutul unui videoclip care are astăzi, cînd scriu acest text, exact 14.561.074 de vizualizări pe inevitabilul YouTube – o prinţesă cu bucle aurii, îmbrăcată într-o rochie lungă albă, cu o coroană de trandafiri pe cap şi o privire tulbure, cîntă aşezată pe un tron flancat de doi tigri într-una dintre sălile Fontainebleau-ului. Acolo, în interiorul palatului din Île-de-France, şi dincolo, în povestea paralelă pe care o spune filmul ăsta, nici un detaliu nu aminteşte de estetica vizuală lo-fi cu care Lana Del Rey îşi ornase single-urile precedente, „Blue Jeans“ şi un pic prea dramaticul „Video Games“. Dimpotrivă, videoclipul despre care vorbeam mai devreme, pentru piesa „Born to Die“, are toate datele unei producţii curăţate de orice urmă de amatorism. Dacă acum puţină vreme, LDR era vehicolul viral care se plimba cu viteza sunetului pe canalele reţelisticii sociale şi datorită imagisticii folosite alături de cîntece, acum, cu această repriză cinematică pregătită pînă la cel mai mic amănunt, pare dispusă să se înfrupte din dulceaţa superstardom-ului, locul acela în care Lady Gaga părea să îmbătrînească de una singură.
Evident că Lana nu e chiar Gaga. Acolo unde ultima dintre ele e suma şi, totodată, remixul tuturor obsedantelor decenii care au precedat-o, funcţionînd aproape integral în vechea paradigmă pop culturală şi întrupînd, cu un succes buimăcitor, însăşi agonia ei, Del Rey pare a fi prototipul capabil să asigure tranziţia către un alt model de accedere – nu neapărat unul inventat astăzi, dar cu certitudine unul updatat şi rafinat de echipa de marketing a americancei – în naosul Catedralei Mîntuirii Pop-ului. Din nefericire, asta nu are mare legătură cu muzica ei.
Born to Die, oficial primul* album semnat de Lana Del Rey, ar putea fi unul coerent dacă n-ar fi pe trei sferturi plictisitor. OK, am înţeles, cîndva, într-un oarecare punct al existenţei sale, Del Rey s-a întîlnit cu hip-hop-ul. Tradus aici, asta înseamnă, astăzi, că aproape fiecare ritm de pe aproape fiecare piesă a discului are o legătură mai intimă sau ceva mai distantă cu acest gen muzical. E motivul pentru care BtD ar putea fi calea către muzica lui 2Pac pentru cineva care n-a auzit în viaţa lui de 2Pac. Referinţele la Nancy Sinatra şi David Lynch nu lipsesc nici ele. Şi nu în ultimul rînd, cele la anii de glorie ai filmului noir. Aşteptaţi-vă, deci, ca pe lîngă acel pseudonim artistic demn de orice femme fatale să fiţi martorii unor mici explozii orchestrale capabile să vă lovească, din cînd în cînd, pe cîntece care, din punctul de vedere al textelor, se ridică cu destul succes la nivelul unui jurnal de liceană.
La urma urmei, (şi) din asta e fabricat pop-ul, cea mai artificială zonă a muzicii. Privit la standardele ultimilor ani, albumul Lanei Del Rey are un loc asigurat în primele rînduri. Din nefericire, asta nu are mare legătură cu muzica de pe el.
* Un alt album, numit Lana Del Ray A.K.A. Lizzy Grant, ajungea pe magazinul online iTunes în ianuarie 2010, pentru a se evapora de acolo destul de repede. Pas fals sau strategie de marketing? Nimeni nu s-a obosit să ne ofere un răspuns.
Paul Breazu este jurnalist.
