Fără speranță
● Low, Double Negative, Sub Pop Records, 2018.
Pe 5 aprilie 1994, arma lui Kurt Cobain își proiecta proprietarul într-o istorie care, în lumea pop-ului, a pus întotdeauna un semn matematic între dramă și glorie. Odată cu vocalistul grupului Nirvana, glonțul acela pulveriza și un univers alternative, cel al grunge-ului, devorat, ca în toate poveștile clasice, de lăcomia și abuzul industriașilor creative, de vulnerabilitatea actanților și de puseurile ciclotimice ale consumatorilor. Dacă indie-ul, privit dintr-o perspectivă de gen, tocmai își epuiza prin moartea icon-ului Cobain unul dintre momentele de grație mainstream, undeva în Minnesota, la 25 de ore de mers cu mașina de Seattle, în Duluth, pe Lacul Superior, Alan Sparkhaw, Mimi Parker și John Nichols își lansau primul album sub numele Low. I Could Live in Hope era și va rămîne o ripostă asumată la felul în care grunge-ul își consuma(se) angoasa: „Cross over and turn, / Feel the spot, don’t let it burn / We all want, we all yearn, / Be soft, don’t be stern“.
Mirosului acela persistent al unui ciudat angst adolescentin metropolitan, interiorizat, aproape dezabuzat – „Gotta find a way, find a way, when I’m there, / Gotta find a way, a better way… I’d better wait“, își răcnea Kurt furia în 1991 –, ei îi opuneau un cîntec de leagăn, lentoare, multă lentoare și melancolie, pășind în lateralul tuturor resuscitărilor hippie produse de Generația X. Din 1994, anul lui ICLiH, pînă astăzi, formația americană și-a construit în jurul stabilului cuplu Sparkhaw-Parker, cu ireversibilitatea și încăpățînarea unui metronom, o operă cvasiinsulară în aria indie – 11 albume de studio, majoritatea lansate de – ironie! – label-ul Sub Pop Records. Prin ele, Low a mers pe un drum paralel industriei și comerțului, intersectîndu-le doar fugar prin piese ajunse în spot-uri comerciale, seriale TV sau pe un album de cover-uri cîntate de Robert Plant, păstrîndu-și intacte legăturile cu scena independentă din Duluth, dar și cu sursele pe care le-au citat întotdeauna, americana, prog-ul pinkfloydian timpuriu și post-punk-ul britanic. Trio-ul acesta s-a „reinventat“ ingenios și subtil cu aproape fiecare release în parte (dar mai ales cu fiecare producător în parte), îmbătrînind cool, la fel ca alți atleți americani ai pop-ului cu chitare, Yo La Tengo, oscilînd, pe măsura trecerii timpului, cu mai multă hotărîre între disonanță (Secret Name, 1999, produs de Steve Albini) și încercări de a traversa teritorii mai degrabă „nepericuloase“ (The Great Destroyer, 2005, produs de Dave Fridmann).
În 2018, la 25 de ani de la înființare, Low actează din nou paradigmatic prin cel de-al 12-lea album de studio, Double Negative, împingîndu-și sound-ul la marginea propriului peisaj, deconectîndu-se parțial de la acel continuum de reflexe prin care le poți urmări/scana muzica în timp. Dacă Ones and Sixes, precedentul LP, poate fi privit ca un preambul, DN, încărcat definitiv cu un pesimism care transpiră anxietate și cu ideile despre producție ale aceluiași B.J. Burton – a mai lucrat cu Bon Iver, James Blake sau Hippo Campus –, vine să configureze apăsat un model fragmentarist, în care texturile devin mai importante decît obiectul. Bașii se deformează, chitările se încăpățînează să-și păstreze doar uneori claritatea, vocile sînt procesate masiv pentru a se fixa într-o reflexie a ceea ce Alan Sparkhaw numea, într-un interviu recent, „tot mai absurda realitate de zi cu zi“: „It’s not the end, / It’s just the end of hope“.
Paul Breazu este jurnalist.
