Distanță față de planetă
● Valerinne, Desire, Studio 148, 2019.
Există în rock-ul românesc indicii ale unor tenacități care nu țin cont de tendințe și direcții, ci doar de sinceritatea inspirației imediate, de pasiunea autosuficientă a muzicienilor doritori să cînte „ceea ce le place“. Recent, Trooper au lansat un album care nu s-ar face de rușine dacă ar intra la radio imediat după un calup Iron Maiden din anii ’80, singura discrepanță fiind conceptul (dedicat lui Ștefan cel Mare, încît te întrebi de ce grupul a optat pentru numele Trooper în loc de Răzeș). Nu-metalul, grunge-ul ori gotic-metalul anilor ’90 au la rîndul lor reprezentanți încăpățînați care speră că rămînînd suficient în urma contemporaneității au șanse să prindă vreun val care vine din urmă, dintre acele revival-uri retrofetișiste care mai surprind ciclic industria pop-rock internațională. E în asta un conformism incompatibil cu nonconformismul pe care îl așteptăm de la rock, ori e prudența unor artiști care nu vor să-și asume riscuri de dragul riscului, evitînd de la distanță enclavele experimentaliste populate cu monștri precum Kastraveth, Predicator ori Sex Pula Pistol.
Acest conformism e chiar mai evident în cazul post-rock-ului – bucureștenii Valerinne par să considere că Arctic Drones (site dedicat genului) este o enciclopedie de studiat și nu o comunitate vie. Post-rock-ul e limitat de propriile principii, dar e mai tenace pe termen lung decît alte genuri popularizate în anii ’90 – am povestit cu altă ocazie despre rolul caselor de discuri Neurot (în SUA) sau Pelagic Records (în Europa) în a menține flacăra vie, precum și despre transformările acestui soi de rock instrumental cu miză ambientală care găsește mereu oportunități de hibridizare cînd credeai că nu mai are nimic de spus.
Totuși, noul album Valerinne nu urmează mai nimic din oportunitățile respective, rămînînd consecvent sound-ului dens al primelor albume de la Pelagic Records, mulțumindu-se să propună ceva la nivelul debutului The :Egocentrics – punct de la care totuși post-rock-ul românesc a mai avut tentative de diversificare (Fjord, Baba Dochia, Sunset in the 12th House etc.). Înființat în 2012, avem de a face cu un grup care abia a împlinit „cei 7 ani de-acasă“ – alcătuit din Alexandru Das (chitară și sintetizatoare), Liviu Stoicescu (bas) și Mircea Smarandache (tobe), plus ingredientul obligatoriu al acestui tip de muzică, proiecțiile vizuale ale cuiva poreclit(ă) Anke. Nu se anunță planuri ca trupa să își riște identitatea sonoră cu care și-a făcut cît de cît un nume. Sînt ceva mai pregnante sintetizatoarele, riffuri bombastic-cosmice grefate pe un sound mai vîrtos decît în trecut (vezi piesa „Hegemone“), trupa luînd distanță față de planeta pe care trăim și renunțînd la pasivitatea shoe-gaze pentru un binevenit sound energizant.
Consistența rețetei Valerinne e, într-un fel, un simptom al muzicii făcute din pasiune onestă și opțiunea progresului în incremente mici, bine stăpînite de membrii grupului. Materialul, înregistrat live, e ajutat semnificativ de producția neobositului Marius Costache și al său Studio 148, inginer de sunet care se asociază cu trupe în care are încredere că ar putea ajunge undeva, cîndva, cumva. Valerinne s-au încadrat fără îndoială pe o stradă circulată și luminată, rămîne ca trupa să înceapă să profite de intersecții ori devieri pe care drumul și peisajul s-ar putea dovedi mai interesante decît calea dreaptă, cu ochii la linia trasată pe mijlocul șoselei. Vorbim de un gen muzical în care călătoria ar trebui să se dovedească mai importantă decît vreo destinație.
Valerinne îşi vor lansa albumul într un concert live pe 22 mai la Clubul Control din Bucureşti.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
