"Cultura este esenţială pentru economie" - interviu cu dirijorul Christian BADEA

În Duminica Floriilor, Ateneul Român a fost gazda unui concert de gală numit "London Bucharest Festival Orchestra". Acesta a reprezentat încheierea firească a aproape o săptămână de repetiţii şi masterclass-uri - primul proiect al Fundaţiei Române pentru Excelenţă în Muzică, întemeiate la sfîrşitul anului trecut de către dirijorul Christian Badea. În partea a doua a evenimentului, tinerii muzicieni români au cîntat împreună, în orchestră, cu instrumentişti de la Royal Academy of Music din Londra, Orchestre de la Suisse Romande din Elveţia, London Symphony Orchestra şi BBC Symphony Orchestra.

Aţi început foarte devreme studiul viorii, urmînd apoi Conservatorul din Bucureşti. Totuşi, sînteţi recunoscut pentru cariera internaţională de dirijor. Cum s-a produs trecerea de la vioară la dirijat?

Dintotdeauna mi-am dorit să dirijez. În anii ’70 am plecat în Belgia cu o bursă de studii şi, la un moment dat, cîntam într-o orchestră în Bruxelles, dirijorul s-a îmbolnăvit şi m-am oferit eu. Au acceptat şi eu am dirijat concertul complet pe instinct – nu avusesem nici măcar o lecţie de dirijat înainte. Aşa am început studiul ca dirijor la Bruxelles, ajungînd apoi la Juilliard School, la New York. Acolo am prins o perioadă extrem de frumoasă – în orchestra pe care trebuia să o dirijez, ca să-mi justific bursa de studii, aveam oameni ca Shlomo Mintz, Yo-Yo Ma sau Cho-Liang Lin, nume foarte faimoase după aceea, pe care i-am cunoscut cînd eram student.

Aţi studiat cu profesori valoroşi, Leonard Bernstein fiind numai unul dintre aceştia... În ce fel şi-au lăsat amprenta asupra dvs. ca artist?

Dorothy DeLay, de exemplu, faimoasă profesoară de vioară, avea o metodă specială. Îl asculta pe fiecare cam o săptămînă, două, fără să spună nimic. Încerca să vadă personalitatea, modul de a cînta şi cum îl poate ajuta pe fiecare în mod individualizat. Violonişti de mare renume, precum Perlman, Sarah Chang – toţi au fost elevii ei, iar fiecare e diferit.

Însă, cîteodată, sînt nişte lucruri care n-au nimic de-a face cu o lecţie. Aveam 12-13 ani, cînd a venit Sviatoslav Richter la Bucureşti. Şi m-am dus la repetiţie. În timpul repetiţiei, a ratat o mică notă într-un pasaj de virtuozitate. S-a terminat repetiţia, toată lumea a plecat, Ateneul era complet gol, iar eu mă plimbam prin clădire. Am ajuns sus unde este salonul şi am ascultat la uşă – era cineva care cînta la pian. Era Richter, care cînta în tot felul de combinaţii posibile – studia acel pasaj, unde ratase o singură notă. L-a studiat o oră. Şi eu am stat în spatele uşii ascultîndu-l. După o oră am plecat, am zis că e destul. Dar el a continuat. La 12 ani mi-am dat seamă că, dacă Richter, la o repetiţie, studiază o oră un pasaj unde a ratat o notă, eu trebuie să fac cel puţin la fel, dacă nu mai mult, pentru că eu nu sînt Richter.

Aveţi o carieră lungă, aţi dirijat în marile săli de concerte din întreaga lume. Ce v-a convins să vă reîntoarceţi în România, după atîţia ani?

Mi-am construit această carieră pe două planuri – şi pe cel simfonic, şi pe cel de operă; cred că acest lucru te completează ca muzician. Şi din România am avut această pornire spre teatru, operă, partea vizuală, de spectacol. Din ţara asta care era în negură, am primit un bagaj extraordinar de preţios.

Ceea ce a determinat ulterior multe lucruri pe care le-am făcut apoi în România a fost faptul că, plecînd din ţară, nu eram conştient în acel moment de pregătirea foarte serioasă din punct de vedere artistic, dar şi psihologic, de seriozitatea şi etica pe care mi le dăduse şcoala românească. Profesorii erau excepţionali, lucrul – intens, colegii – foarte talentaţi, era o competitivitate extraordinară... Am revenit după vreo 32 de ani, în 2006. De atunci, mă întorc regulat. Am dirijat la Sala Radio, la Filarmonică şi, în plus, am făcut ce fac peste tot pe unde mă duc în lume – am lucrat cu tinerii muzicieni; se pare că am o înclinaţie naturală spre asta, am avut un exemplu frumos al lui Leonard Bernstein, care era foarte stimulant şi căruia îi plăcea să transmită. Mi-am dat seama că ajungi la o vîrstă la care ai o anumită experienţă şi un bagaj de cunoştinţe. Şi atunci cînd oferi, cu generozitate, primeşti înapoi – o atitudine mai idealistă, un anumit entuziasm, o deschidere pe care generaţia tînără o are şi pe care, poate, cei mai în vîrstă au mai pierdut-o. Am ajuns să-i cunosc personal pe mulţi dintre tinerii muzicieni de la noi şi am încercat să mă informez despre realităţile de aici. Ce a reieşit este că, da, sînt probleme, dar că cea mai mare problemă o reprezintă psihologia şi mentalitatea. În momentul cînd se vor schimba anumite atitudini şi obişnuinţe, cred că toate lucrurile vor merge mult mai bine. Iar pentru mine este mai uşor de văzut asta deoarece, fiind român, le înţeleg, dar venind de afară am puţină distanţă. Apoi, am ajuns foarte repede la o concluzie firească – motivul pentru care eu mă reîntorc în România nu este pentru a susţine cîteva concerte, singura raţiune ar fi să dau înapoi ceva din ce mi s-a dat.

Cum priviţi şcolile de muzică de acum, de la noi?

Am făcut audiţii naţionale, m-am dus în diverse oraşe din România, am fost chiar şi la Chişinău, să-i ascult pe tineri şi să-i aleg pe cei mai talentaţi instrumentişti. Am vrut să văd unde sîntem exact, să-i cunosc personal – au fost mai mult de 300 de persoane. Şi mi-am dat seama că, da, noi continuăm să avem oameni extrem de talentaţi, însă, ca idee, ca nivel general, şcoala a scăzut mult. Nivelul unei şcoli se bazează pe medie, pe următorul nivel, nu pe vîrfuri, care vor exista oricum – cei buni, nu cei extraordinari. Dacă cei buni sînt mulţi şi sînt bine pregătiţi, atunci poţi spune într-adevăr că ai o şcoală. Mai este ceva: noi nu creăm aici condiţiile pentru o cultură de înalt nivel. Doar zicem că e de înalt nivel, ne dorim asta, sau este marketizată astfel.

Dar foarte mulţi cîntăreţi, instrumentişti, artişti români sînt pe marile scene ale lumii şi, din păcate, şi foarte mulţi profesori au plecat. Oameni pe care i-am pierdut. Acest exod, acest talent drain este foarte nociv. Privind toate aceste aspecte, mi-am dat seama că, dacă vreau să contribui cumva, cel mai important este să nu critic, să nu mă văicăresc şi să găsesc un mod de a ajuta concret.

Iar concretizarea ideilor dvs. constă în crearea Fundaţiei Române pentru Excelenţă în Muzică (FREM). Spuneţi-mi mai multe despre acest proiect...

Fundaţia a fost înfiinţată în decembrie 2011, avînd trei obiective principale. În primul rînd, să-i ajute pe tinerii muzicieni să se perfecţioneze în mod personalizat, în direcţia specifică fiecăruia. Dar cum? O bursă, ocazia de a studia afară e minunată, dar ideea mea e diferită: să se perfecţioneze aici. Pentru asta, eu îi aduc la noi pe cei mai importanţi muzicieni din lume şi îi pun în serviciul tinerilor noştri. Ceea ce nu se întîmplă altfel. Cînd vine London Symphony Orchestra la Festivalul Enescu, vine dimineaţa, cîntă seara, şi a doua zi pleacă. Şi nu există nici o interacţiune între ei şi ce se întîmplă în România din punct de vedere muzical. Eu fac altfel – îi aduc pe cei de la London Symphony Orchestra să lucreze o săptămînă cu tinerii noştri, să facă masterclass-uri pentru muzică de cameră, iar apoi vor cînta în concert, în orchestră, împreună cu tinerii. Se învaţă prin colaborare strînsă; nu numai prin lecţii, ci făcînd.

Bineînţeles, fundaţia nu e Ministerul Culturii sau cel al Educaţiei. Este o organizaţie non-guvernamentală. Vom avea şi membri de afară, sucursale în alte ţări – pentru strîngeri de fonduri, dar şi pentru colaborări. De altfel, odată prezentată ideea din spatele acestei fundaţii, am avut ecouri pozitive şi atît muzicienii din diaspora, cît şi străinii au fost extrem de receptivi, fără să mă întrebe vreodată cît îi plătesc, pentru că şi-au dat seama că e ceva ce trebuie făcut. Aceasta ar fi latura educaţională.

Încerc să fac proiecte-pilot, să văd cum pot folosi cît mai eficient resursele. Încet-încet, sper să mai vină şi alţii, să devină un program, să intrăm în normalitate. Azi eşti la Zürich, mîine la Londra, poimîine la Bucureşti. Proiectul meu este o open platform; nu pretind să am înţelepciunea finală, dar vreau ca, atunci cînd cineva are o idee bună, creativă, să aibă unde să o pună în practică.

Totuşi, ce posibilităţi au tinerii să se întreţină, la ce se întorc, unde pot lucra?

Acum ajungem la relaţia dintre mediul de business şi cultură. A doua latură a activităţii noastre are de-a face cu organizarea de evenimente artistice, de cel mai înalt nivel, în care românii să aibă o participare. Este foarte important pentru tinerii noştri să arate ce pot, şi nu numai în cîte un mic recital la Paris sau la Londra... Trebuie înţeles conceptul de colaborare. E vorba de un schimb de experienţă, de informaţie, între tinerii artişti şi cei mai în vîrstă.

Bucureştiul trebuie să redevină un punct de reper în muzică, mai ales că a fost odată. Mi-aduc aminte, cînd eram foarte mic, stagiunile la Radio, la Filarmonică – am văzut mai mulţi artişti mari, prin anii ’70, la Bucureşti, într-un an, decît am văzut la Carnegie Hall, cînd eram la New York.

În fine, ultima latură a activităţii noastre este implicarea socială a muzicienilor. Ei trebuie să-şi dea seama că au un noroc extraordinar – talentul lor. Este important ca muzica să devină parte din societate, pentru că are puterea de a transforma viaţa cuiva, mai ales cînd cineva învaţă de mic să cînte.

Această fundaţie se bazează pe tineri şi este făcută pentru ei. Însă mai important este că noi avem un fel de zid între economia ţării, mediul de afaceri şi cultură. Oamenii cu putere de decizie trebuie să înţeleagă că ce se face în cultură este absolut esenţial în economie. Nu vorbesc numai de nivelul de trai, de atmosferă, de partea socială, ci, pur şi simplu, „it’s good for business“.

La ce uşi ar trebui să batem pentru a mişca lucrurile într-o direcţie pozitivă?

Nu mai trebuie să aşteptăm să vină cineva să ne dea soluţia... Important este să fie mai mulţi oameni care să se strîngă în jurul unor idei, să vină fiecare cu contribuţia lui. Şi, cu cît mai mulţi, cu atît mai bine. Pe mine mă interesează unde sîntem în general. Are cultura impact constant şi de înalt nivel, este considerată ca fiind parte din societate, din economie, sau este un fel de anexă, la care ne uităm din cînd în cînd, şi care bineînţeles, printr-un reflex politic cunoscut peste tot, e prima care e tăiată cînd se ajunge la tăieturi de buget, alături de educaţie?

Totuşi, se fac multe lucruri bune în cultură, atît la noi, cît şi peste hotare, fără sprijin de la Guvern. Dar cred că este o miopie a politicienilor să nu-şi dea seama cît de importantă este cultura, mai ales pentru că România are nevoie să-şi schimbe imaginea din afară. Iar prin cultură este cel mai uşor, este organic, noi deja avem oameni importanţi acolo, foşti membri ai Academiei Franceze, un Enescu, un Lipatti, un Brâncuşi, sîntem cunoscuţi ca o ţară cu tradiţie culturală...

Dar cum rămîne cu publicul?

Trebuie să existe un standard – nimic la nivel mediocru nu merită să fie susţinut, trebuie educat publicul, pentru că acesta s-a micşorat. Nu trebuie să fie cunoscători în sensul de a şti cîte simfonii a scris Mahler, ci să aibă obişnuinţa sau dorinţa de a merge şi la concertele de muzică clasică, aşa cum se duc la concertele de pop sau rock sau jazz. Eu, de exemplu, ascult tot felul de muzică, rock, jazz, hard metal. Nu vorbim de gen, ci de calitate.

În plus, există studii care au demonstrat că muzica clasică ajută dezvoltarea copiilor, ajută la educaţie. Cîntînd alături de alţi copii la un instrument, ţi se creează nişte capacităţi de interacţiune socială. Într-o orchestră, înţelegi cum să lucrezi cu oamenii, cum să colaborezi.

a consemnat Patricia MIHAIL 

Foto: Laszlo Raduly