"Creaţia este o parte a descoperirii, şi nu invers" - interviu cu Gary BURTON
Pionier al genului fusion, vibrafonistul Gary Burton (n. 1943) a concertat la Bucureşti, alături de altă figură legendară a jazzului – pianistul Chick Corea –, în seara zilei de 20 martie. Interviul a fost realizat cu sprijinul Teatrului de Operetă „Ion Dacian“ din Bucureşti (opereta.ro), organizatorul concertului.
Vorbiţi-mi despre instrumentul dvs.
Vibrafonul a fost inventat în jurul anului 1930. Marimba exista deja ca instrument tradiţional, iar xilofonul funcţiona cu taste din lemn de zeci de ani. În anii ’30 a apărut însă tastatura din metal, iar Lionel Hampton a fost primul care a preluat şi promovat vibrafonul. Atunci a apărut şi prima înregistrare. Louis Armstrong organizase o sesiune de înregistrări unde Hampton trebuia să folosească bateria, dar văzînd şi auzind acel instrument din metal, l-a pus pe Hamp să înregistreze cu el vreo două piese. Cîţiva ani mai tîrziu, Hampton a intrat în orchestra lui Benny Goodman, cea mai populară la acea vreme. Astfel, vibrafonul a fost expus unui public larg. Nu ştiu dacă altfel am fi auzit despre vibrafon la o scară atît de largă. Eu am apărut după vreo 20 de ani. Am început să cînt la vibrafon în 1949, copil fiind.
A fost vorba de o revelaţie?
Nicidecum. Nici măcar nu mi-am ales eu instrumentul, ci părinţii. Eram trei copii, iar părinţii au vrut ca toţi să luăm lecţii de muzică. Sora mea mai mare lua deja lecţii de pian, iar eu, la 6 ani, într-un mic orăşel din Indiana, am fost trimis la singura femeie care preda marimba şi vibrafon. Eu credeam că există asemenea profesori în fiecare oraş, dar cînd m-am mutat mai tîrziu în altă parte, mi-am dat seama că nimeni nu auzise de vibrafon şi că nu existau profesori. Eu totuşi continuam să cînt şi să studiez după partituri sau din memorie.
Marea schimbare s-a petrecut în momentul în care am ascultat un disc de jazz. Aveam 13-14 ani şi am dat peste un album cu Benny Goodman. Eram fascinat de energia, de entuziasmul cu care se cînta... În acel moment mi-am dorit să fiu ca oamenii lui Benny. Am început să caut din ce în ce mai multe înregistrări de jazz, cu toate că era destul de dificil. Am crescut într-un orăşel cu o populaţie de vreo 5000 de oameni, nimeni nu avea nici o legătură cu jazzul. Cel mai apropiat oraş mai mare, care avea şi magazin de discuri, era la vreo oră distanţă de noi, astfel că, în fiecare sîmbătă, tata mă ducea cu maşina acolo şi-mi cumpăram cele mai noi discuri. Găseam Modern Jazz Quartet, Art Blakey, Dave Brubeck, artişti care erau mari în anii ’50. Astfel a avut loc iniţierea mea în jazz, începută cu această coincidenţă: în oraşul meu era o femeie care preda vibrafon, iar părinţii mei m-au trimis la ea. Apoi vibrafonul a ajuns să fie pasiunea vieţii mele, instrumentul meu.
Cum e să cîntaţi cu Chick Corea?
Totul a început de la un moment de duet improvizat, la un festival de jazz din München din 1972. Veniserăm cu grupuri diferite, iar organizatorul ne-a propus un jam session la finalul concertului. Pînă la urmă, doar eu cu Chick am urcat pe scenă. După concert, Manfred Eicher, deţinătorul casei de discuri ECM, a venit la noi şi ne-a propus să înregistrăm un album. Nouă ni s-a părut o nebunie: cine stă să asculte o oră de muzică numai cu pian şi vibrafon? Însă el a insistat, ne-a scris, astfel că, după şase luni, eram înapoi în Europa pentru a înregistra Crystal Silence. Ne programaserăm trei zile de studio, dar am terminat totul în trei ore. Aşa a început. Atunci ne-am dat seama că ne intuim reciproc, că putem vibra intens împreună, dar credeam că se va termina, că ne vom plictisi şi vom urma alte direcţii. Acum, după 40 de ani, încă găsim lucruri noi şi multă bucurie în a cînta împreună. La un moment dat, unul din noi va ceda, iar asta va sfîrşi relaţia noastră, dar pînă atunci rămînem una dintre cele mai longevive colaborări din istoria jazzului.
„Formele de artă nu mor, se reinventează“
Artistul creează sau descoperă?
Cred că amîndouă ipotezele sînt valabile. Uneori mă întreb dacă nu cumva creaţia este, de fapt, o parte a descoperirii, şi nu invers, cum mulţi cred. Noi împrumutăm permanent de la ceea ce ascultăm, chiar dacă este o piesă pop pe care o auzim la radio sau de un concert de muzică clasică. Tot ce ascultăm ajunge în creier. Uneori nici nu realizăm că se află acolo. În momentul în care devii creativ prin compoziţie sau improvizaţie, toată informaţia se află în tine în stare brută, indiferent că e vorba de o temă, un mod de interpretare sau o melodie. Sîntem practic o creaţie a ceea ce auzim în jurul nostru. La un moment dat preluăm acest material brut, pe care-l absorbim, îl prelucrăm şi îl reambalăm în forma personalităţii noastre. Cea mai bună cale de a ajunge la noi moduri de abordare şi la idei noi este permanenta expunere la muzica pe care nu ai mai auzit-o pînă atunci.
Noi sîntem un fel de călători muzicali. Căutăm să vedem ce se mai întîmplă chiar şi în afara ariei jazzului. Am fost implicat în tangoul lui Piazzolla vreo 20 de ani, am cîntat bossa nova alături de Stan Getz şi mulţi alţii, am fost ancorat permanent în muzica clasică... Explorarea e constantă şi întotdeauna te alimentează cu idei. Peste tot unde umbli, poţi găsi inspiraţie. La un moment dat ascultam Bartók şi mi-au venit idei pentru propriile compoziţii. Cine ar fi crezut!? Acesta este farmecul jazzului.
Mă uit la instrumentiştii de muzică clasică şi, în general, la cei educaţi academic şi îmi dau seama cît sînt de condiţionaţi de repertoriu şi de partitură. Dacă le propui ceva nou, nu prea ştiu de unde să înceapă. Cu cîteva sute de ani în urmă, sînt sigur că Scarlati, Bach, Mozart improvizau mult, se manifestau liber, dar ce a rămas pe partituri nu prea mai lasă loc pentru improvizaţie. Mai mult, în muzica clasică există o separare clară între compozitor şi instrumentist, mai ales în zilele noastre. Spre exemplu, Chick Corea este un excelent pianist, dar este şi un foarte bun compozitor. La fel şi Pat Metheny, Herbie Hancock şi alţii. Mulţi muzicieni de jazz le fac pe amîndouă. În muzica clasică, sînt mai puţini. Beethoven, pînă să surzească, îşi cînta în premieră concertele de pian, Rachmaninov era un mare pianist, nu doar compozitor, Piazzolla îşi cînta compoziţiile la bandoneon, dar aceştia sînt doar cîteva excepţii. Acum e altfel, nu prea mai găseşti artişti care să le facă foarte bine pe amîndouă.
Chick Corea vorbea despre spiritul creativităţii. Care credeţi că este elementul principal care stă la baza acestui termen?
Există un aspect general şi unul specific. În general, e vorba de simţul libertăţii, de sentimentul că poţi explora ceva nou. În mod specific, trebuie să fii în permanent contact cu subconştientul. Muzica pe care noi o scriem şi o cîntăm vine de acolo. Spre exemplu, ne lansăm într-o piesă frumoasă sau un solo virtuoz, notele curg, totul este fascinant, dar noi nu putem gîndi acea piesă notă cu notă, nici nu putem anticipa cum vor zbura notele. Nu ai timp, totul curge repede. Doar subconştientul poate lua pe loc deciziile importante şi poate dicta mîinilor ce să cînte. Cînd încep o piesă, las mintea deoparte şi piesa continuă cu mine urmărind ceea ce face subconştientul.
Credeţi că mai e loc de pionierat, ar mai putea cineva să formeze ceva cu totul nou?
Ca artist, consider că întotdeauna vor exista lucruri noi de descoperit. Iau ca exemplu pianul, care există sub această formă de peste 250 de ani. Nu există tehnici noi de interpretare, tot cu cele două mîini se cîntă, dar muzica va fi întotdeauna alta. Formele de artă nu mor, ele se reinventează recurent. Jazzul este o formă de artă care nu are cum să rămînă pe loc, la fel cum nici o formă consolidată în timp nu are cum să dispară. Dacă mă întrebi care va fi următoarea tendinţă în jazz, nu ştiu să-ţi răspund. La fel, dacă mă întrebai asta în anii ’60, nu aş fi ştiut că Bill Evans sau Chick Corea aveau să devină atît de mari.
Aţi fost şi unul dintre cei care au pus bazele noţiunii de fusion. Nu cumva a ajuns un termen pentru a defini orice combinaţie muzicală?
Aveam 25 de ani cînd m-am gîndit să combin jazzul cu rockul. Eram atras de caracterul eclectic, de prospeţimea rockului, în timp ce constatam că jazzul începe să stagneze. Am început să schimb lucrurile, fiind printre primii, dar nu primul. După cîţiva ani şi Miles Davis a avut aceeaşi idee. De atunci, fusion a devenit o nouă ramură a jazzului. Pînă în anii ’60 aveam dixieland, swing, bebop şi tot ce a urmat, bazat pe o formă destul de clară şi fixă. Abia în anii ’60, jazzul a devenit suficient de încăpător pentru a îngloba mult mai multe elemente noi, din toate genurile. Acum avem mult mai multe opţiuni, iar fiecare stil îşi are propriul public, ceea ce este minunat. A fost foarte sănătos pentru jazz să accepte multiculturalitatea.
a consemnat Berti BARBERA
