Modelul francez: pasiunea pentru cultură – interviu cu Marie-Christine SARAGOSSE
Marie-Christine Saragosse a absolvit ENA (École Nationale d’Administration) în 1987 și, de atunci, a lucrat în sectorul audio-vizual public din Franța. Din 2012, este președinte-director general al grupului France Médias Monde (instituție de presă din care fac parte Radio France Internationale, postul de televiziune France 24 și postul de radio în limba arabă Monte Carlo Doualiya). Am întîlnit-o la București, cu ocazia Sezonului cultural româno-francez.
RFI România a urmărit îndeaproape Sezonul cultural franco-român (des-fășurat în Franța), iar la „perechea“ sa de la București (Sezonul româno-francez) a avut un studio mobil care a transmis în direct. Ce semnificație acordați acestor evenimente?
Evenimentele se bazează pe relațiile culturale româno-franceze, care sînt foarte vechi și foarte profunde. Îmi amintesc că, pe cînd eram elevă, am învățat la școală despre Ionesco, Cioran și despre alții. În Franța fiind, mi-am dat seama că ei făceau parte din educația mea. La un moment dat mi-am dat seama că ei nu sînt doar francezi, sînt și români. Nu cred că există multe țări în lume care să aibă asemenea legături precum România și Franța. Am învățat la școală și despre alți autori străini – Dostoievski, Tolstoi, Shakespeare –, dar ei erau pentru mine doar străini. Istoria relațiilor dintre România și Franța e cu totul specială. Iar astăzi, relațiile noastre nu sînt doar culturale: este vorba și despre economie, despre dezvoltare sustenabilă, despre societate, despre viața noastră comună. Între timp, România înseamnă Europa. Se apropie alegerile europene, România este la președinția Consiliului. Franța a fost mereu de partea României în privința aderării la Uniunea Europeană.
Ce efect a avut Sezonul franco-român asupra publicului din Franța?
Sezonul cultural franco-român e privit de mulți francezi drept ceva aproape personal. Nu e vorba despre „străini care vin în Franța“. Am avut un studio mobil RFI la evenimentele care au avut loc la Centrul Pompidou și am văzut cu ochii mei cum veneau francezii acolo. Pentru francezi, acolo nu era prezentă o „țară străină“, ci o țară care le e familiară. Probabil că și-au dat seama cu această ocazie că mulți dintre artiștii pe care îi cunosc sînt români.
La București, a avut loc „returul“...
E interesant acest Sezon „încrucișat“; altele n-au fost așa – de pildă, urmează să primim în Franța Mexicul, dar Franța nu va merge în Mexic. Așa încît îmi place foarte mult acest Sezon încrucișat, „în oglindă“. Există o pleiadă de evenimente, în toată România, nu doar la București. Iar noi, France Médias Monde – și în special RFI – sîntem expresia deplină a acestei „încrucișări“: trăim cu senzația că sîntem un adevărat simbol al acestui Sezon cultural. În Europa, RFI are o singură redacție, aici, în România: nu mai există, în Europa, vreo altă redacție „delocalizată“, doar cea de la București. Ceea ce arată aceeași poveste despre care v-am spus la început – că eu, în copilărie, am învățat despre autori francezi care erau și români… Dar mai arată și povestea europeană: și Franța, și România sînt acum în preajma alegerilor europene…
Mai există și povestea francofoniei, căci România face parte din organizația țărilor francofone. Totuși, limba franceză pare să fi cedat în fața englezei printre tinerii de azi…
E o poveste pe care o aud de mult timp, că tinerii de aici îmi vorbesc mai degrabă în engleză. Dar cînd, din întîmplare, îi întreb: „Înțelegeți ce spun cînd vorbesc franceza?“, ei îmi răspund „da“. „Înseamnă că vorbiți și franceza.“ „Da“, zic ei, „dar facem prea multe greșeli.“ Și explică așa: „Există români care nu numai că au vorbit perfect franceza, dar au adus o contribuție majoră la evoluția literaturii franceze. Așa că noi n-avem dreptul să facem greșeli“. Iar eu le spun: „Ba da, faceți greșeli, vă rog, dacă aveți un accent nepotrivit nu e grav, ador să aud franceza cu accent românesc“. Dar ei sînt foarte exigenți. Asta e din cauza istoriei comune și a culturii comune. Asta e explicația pe care o dau pudorii cu care tinerii români încearcă să vorbească franceza, dar nu au aceeași pudoare cînd vorbesc engleza. Engleza e o limbă universală pentru comunicare, într-adevăr. Îl ador pe Shakespeare. Churchill face parte și din istoria mea – deși o iubesc mai mult pe Jeanne d’Arc… Îmi place mult plurilingvismul. România este campioană, în Europa Centrală, în materie de francofonie. Cred că este loc pentru „une -langue de cœur“ – o limbă a inimii, pe lîngă limba de comunicare. Și mai cred că trebuie învățate mai multe limbi străine. De altfel, Uniunea Europeană a decis, în 2002, studierea obligatorie a două limbi străine. Limba inimii poate oferi alte perspective decît limba de comunicare în afaceri. De altfel, Goethe spunea că nu ne cunoaștem cu adevărat limba maternă decît cînd învățăm o limbă străină. Românii sînt foarte dotați pentru învățarea limbilor străine.
Cultura română – e un lucru știut de orice elev din România – a avut drept model cultura franceză. Cum vi se pare că funcționează astăzi (nu doar pentru România) modelul cultural francez?
Interesantă este matricea modelului cultural francez. În fond, ceea ce e important în cultura franceză este dragostea pentru cultură, iar cultura e universală, e o deschidere spre lume. Cineva spunea că nu rezolvăm nimic prin cultură, dar nu rezolvăm nimic fără cultură. Mi se pare just. France Médias Monde transmite în 15 limbi, pe toate continentele. Toți angajații vorbesc, desigur, franceza, care funcționează ca un liant în grup. Dar cel de-al doilea liant este cultura. Pe alte canale radio și TV internaționale nu există această pasiune pentru cultură. RFI este un post de radio îndrăgostit de cultură, de toate culturile. Ceea ce face, de exemplu, RFI pentru culturile africane este unic în lume. Acesta e modelul francez.
Mi se pare important că grupul -France Médias Monde este o instituție publică. Cum vedeți rolul organizațiilor media publice astăzi, în epoca fake news și a rețelelor sociale?
Cuvîntul-cheie aici este public. Într-o democrație, mass-media publice nu înseamnă guvernamentale. Mass-media publice nu se află în serviciul politicii; dacă ar fi așa, s-ar face loc propagandei, care nu e într-un raport dezinteresat cu publicul. Iar cel mai important pentru mass-media publice este raportul dezinteresat cu publicul, asta le dă credibilitate și forță. Și, mai ales, o legătură emoțională cu publicul. Cînd merg în Africa, de pildă, constat că acolo RFI nu e doar un post de radio. Este un membru al familiei, care le spune oamenilor adevărul. În țările Americii Latine în care există regimuri autoritare, RFI este vocea libertății. RFI are un buget public, dar este independent de guvern. Dacă sîntem finanțați de stat înseamnă că sîntem „ai statului“ sau un grup media independent? Există o întreagă dezbatere pe această temă în Franța. Se discută și despre modalitățile de desemnare a conducătorilor: sînt numiți pentru că exprimă valorile universale ale Franței sau după alte criterii? Cine îi numește? E foarte important. Rețelele sociale sînt o șansă pentru noi. O organizație media mondială, cu un buget limitat, nu poate avea aceeași forță de impact în toate țările. Așa că rețelele sociale ne permit să ajungem la un public mai numeros, mai ales la tineri. Sîntem primii pe Facebook, pe YouTube France 24 are un canal în franceză și în arabă și va avea în curînd și unul în engleză. Rețelele sociale sînt foarte puternice; cînd Facebook decide să-și modifice algoritmii, apare o degringoladă pentru noi. Chestiunea asta e doar de ordin economic sau și etic? Pentru mine, e în primul rînd etică. Dacă Facebook decide că anumite organizații media vor fi afectate de schimbare, libertatea de alegere a publicului e afectată. Nu cumva ar trebui să existe mai multă transparență și mai multă echitate? Apoi, e vorba și despre repartizarea resurselor: cel care are rețeaua are cea mai mare parte a veniturilor din publicitate, iar creatorilor de conținut le rămîne prea puțin. Există un defazaj între crearea de conținut și resurse.
Și ce ar trebui făcut?
Reglementări. Transparență. Asta înseamnă, de fapt, Europa.
Și cine trebuie să-și asume responsabilitatea pentru diminuarea știrilor false?
În franceză, pentru fake news a apărut termenul infox: „informații toxice“. Ce putem face? Putem fixa reguli, putem face sesizare la tribunal: în Franța, judecătorul poate interveni în 48 de ore pentru a obliga la eliminarea informațiilor false, dar e deja tîrziu, între timp informațiile s-au răspîndit. În cazul masacrului de la Christchurch, din Noua Zeelandă, acel video abominabil a infectat toate rețelele sociale înainte de a fi eliminat. Poate decide judecătorul eliminarea? Cred că mai degrabă platformele înseși ar trebui s-o facă. Noi am colaborat bine cu Facebook de fiecare dată – de exemplu, în cazul alegerilor prezidențiale din Franța. Există, apoi, o asociație europeană pentru fact checking din care fac parte 19 organizații media, inclusiv France Médias Monde. Înainte de toate, e o problemă de responsabilitate editorială. Eu sînt președinte-director general al grupului; evident, nu eu decid, de pildă, ce titlu pune un editor articolului său. Dar dacă apare o eroare sau o informație falsă, eu trebuie să mă prezint în fața judecătorului. Există în Franța o veche lege privind libertatea presei, datează din 1891. Conform acestei legi, judecătorul poate fi sesizat, iar el mă convoacă pe mine în calitate de PDG, deși nu eu am scris articolul și nu eu am dat titlul. Și eu sînt cea condamnată. În șase ani de cînd sînt PDG, am avut foarte multe sesizări, dar o singură condamnare (cu care am fost de acord), o amendă de 500 de euro. Dacă Facebook sau Google News transmit o știre falsă, nu au nici o responsabilitate. Poate că aici e o problemă. Dacă ar răspunde, probabil că ar investi mai mult în eliminarea știrilor false și în combaterea urii și a imaginilor șocante.
Educarea publicului nu are și ea un rol?
Noi facem foarte mult în această privință, redactorii și corespondenții noștri merg în școli și discută cu elevii. În Franța, am organizat cursuri pentru 1500 de elevi pînă acum, la solicitarea profesorilor. Profesorii au de organizat, în clase, dezbateri despre tot felul de subiecte. Iar uneori e complicat; dacă ai în clasă diverse naționalități, care vin din familii cu diverse moduri de viață, cu diverse idei și prejudecăți, trebuie să eviți confruntarea. Am avut două mii de cereri pentru cursuri de formare a profesorilor și învățătorilor, dar din păcate finanțarea n-a fost suficientă.
a consemnat Mircea VASILESCU
Foto: F.M.M.
