Mircea Cantor: artă pentru un an

E o avalanşă în spaţiul virtual de interviuri şi articole despre artistul Mircea Cantor, multe apărute ca urmare a cîştigării, în octombrie 2011, a celui mai prestigios premiu pentru artă din Franţa, Prix Duchamp. Un an mai tîrziu, a urmat răsplata pentru acest premiu, expoziţia solo de la Centre „Georges Pompidou“ din Paris, expoziţie vizitată – aşa cum spune chiar artistul – de 90.000 de oameni, „un sfert din populaţia Clujului“. Pe 10 aprilie, Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti a inaugurat „Q.E.D.“ – un proiect de proporţii, prima expoziţie personală în România „a unuia dintre cei mai importanţi tineri artişti, activi pe scena internaţională în ultimii ani.“

Născut în 1977 la Oradea, Cantor şi-a început studiile de artă la Cluj, le-a continuat la Nantes, a fost de tînăr reprezentat de una dintre cele mai importante galerii din Paris – Galeria „Yvon Lambert“ – şi a avut expoziţii personale în instituţii precum: Philadelphia Museum of Art, Kunsthaus (Zürich), Le Crédac (lîngă Paris), MACRO (Roma). A avut lucrări în Bienala de la Berlin, în cea de la São Paulo, în Yokohama Triennale (2011), iar anul viitor va fi pe afişul celei de-a nouăsprezecea ediţii a prestigioasei Sydney Biennial.

„Naţional“, „identitate“, „influenţă“

Oprind aici acest tur în jurul lumii, prin intermediul unor importante instituţii de artă, trebuie să înţelegem situaţia în care ne aflăm cu „Q.E.D.“ la MNAC. Expoziţia de la muzeul situat în Casa Poporului, îngrijită de Raluca Velisar şi Mihai Pop, va dura un an, pînă pe 13 aprilie 2014. Conţine 30 de lucrări (proiecţiile video de acum vor fi înlocuite cu altele, în septembrie), cuprinse între 1999 şi 2013: fotografie, video, desen, sculptură. Un element important din show este prezenţa spaţiului denumit „Camera de oaspeţi a lui Mircea Cantor“, un loc de întîlnire cu cei de care artistul e legat spiritual, conceptual, afectiv, fie că vorbim de alţi artişti, din aceeaşi generaţie (Gabriela Vanga, Victor Man, Ciprian Mureşan) sau de cei care au funcţionat ca mentori (Geta Brătescu, Corneliu Brudaşcu, Ion Grigorescu, Rudolf Bone şi Miklós Onucsán), Victoria Berbecaru, Andrei Şerban, Matei Vişniec, cantorul Ioan Opriş de la biserica din Breb şi Oanea Vasile, fotograful satului său, în ultimii 20 de ani – acelaşi sat Breb din Maramureş. În fiecare lună, pe data de 10, invitatul este unul nou.

„Q.E.D.“ este o expoziţie în care multe dintre lucrări au fost, fiecare în parte, vedete în alte expoziţii din lume. Artistul român, din a cărui biografie aflăm că „trăieşte şi lucrează pe Pămînt“, a obţinut succesul internaţional în Occident, şi iată-l la MNAC, într-o retrospectivă, dar şi cu lucrări noi, într-un soi de festival de artă de un an, exclusiv cu invitaţi români, din diferite colţuri şi lumi. Să aduci, în acest caz, în discuţie cuvintele „naţional“, „identitate“, „influenţă“, să cauţi elementele locale, să încerci să identifici originea unor lucrări, să vorbeşti despre „mîndrie naţională“ sînt gesturile normale, de vizitator care vrea să îşi ia artistul în posesie, alături de toată gloria lui. Dar Cantor vrea şi face altceva.

O scurtcircuitare a locului

Într-un comentariu pe o reţea de socializare, cineva scrie că „nenea ăsta avea expo şi la Paris, la Pompidou, sub Dalí. Dalí era la etajul 5, Cantor pe la 1, dacă ţiu bine minte“. Iar Brâncuşi – adaug eu, forţînd lucrurile – îşi are atelierul chiar în faţa muzeului din Paris. Sonor, expoziţia de la MNAC e dominată de tensiunea impusă de sunetul de toacă, venită dinspre o lucrare video. Pe eticheta acesteia citeşti că e toaca Mănăstirii Putna. În sala din dreapta, spaţiul e dominat de Prag resemnat (2012), o sculptură ce reproduce – la scară reală – o casă maramureşeană, cu un acoperiş doar schiţat, sugerat, neîncheiat. Iniţial era vorba doar de expunerea acestei case, o „scurtcircuitare a locului“. Apoi, expoziţia de la MNAC s-a extins în jurul ei. Anul trecut, casa a fost expusă în Jardin des Tuileries, lăsînd cerul parizian să-i fie acoperiş. Aici, acoperiş e Casa Poporului.

Toaca este coloană sonoră pentru un video foarte curat vizual, redus la puritatea simbolurilor, Sic Transit Gloria Mundi (2012). Aşezaţi într-un cerc, oameni cu mîna întinsă, ca nişte cerşetori („toţi cerşim ceva“ – cum spune artistul) primesc de la o tînără – o figură asiatică – un fitil de dinamită; odată ce ea iniţiază focul, acesta trece prin fiecare mînă, urcă cu dificultate de-a lungul fiecărei palme, în cerc. E impresionant detaliul pe mîini: deşi palmele sînt înfăşurate în pînză, degetele tresar, reacţionînd la trecerea focului. Ultima scenă din film – cea în care capătul acestui fitil îşi încheie traseul de foc în mîna fetei – a fost rejucată şi expusă la MNAC într-o serie de şapte fotografii, în care protagonistă este – surpriză – Monica Bârlădeanu. Relaţia dintre mesajul filmului şi ritualul de alegere a Papei – în care acestuia i se amintea că este şi va rămîne un muritor – devine una foarte îndepărtată. Ceea ce vezi e un răspuns contemporan la lumea din jur: în film sînt aduse împreună elemente din realităţi diferite, aşa cum, de fapt, se construieşte realitatea noastră.

Cantor nu critică societatea sau vreun strat al ei, nu o denigrează, dar nici nu o observă pasiv: el lucrează cu instrumentarul ei, cu ceea ce fix lumea contemporană îi dă, pentru a crea un mesaj pozitiv, pentru a formula o posibilă reordonare. El deturnează obiecte şi menirea predeterminată a acestora. Aşa se întîmplă, de exemplu, cu Holy Flowers, o serie de fotografii alb-negru din 2010. Reflectate caleidoscopic, armele israeliene devin flori. La fel, în filmul de 13 secunde, Wind Orchestra (2012), băieţelul suflă şi dărîmă cuţitele pe care înainte le-a aşezat în picioare (într-un joc periculos şi interzis copiilor), cu vîrful în sus. Este o violenţă anihilată, dar apărută din aparenta violenţă – căci, oare, mentalul copiilor de astăzi nu este bombardat tocmai de imagini din registrul agresivităţii? Mircea Cantor pare că nu vrea să facă distincţia între imagini bune şi imagini rele, de care, artistic vorbind, trebuie să te fereşti. Înmagazinează continuu imagini din jurul lui, oriunde s-ar afla.

Întorcîndu-ne asupra celuilalt element românesc, sculptura din lemn de brad – casă maramureşeană –, aceasta are o modificare care apare organic, din ea însăşi: e legată cu o funie sculptată în lemnul casei şi în geamurile ei. O casă-pachet, legată strîns, împinsă la limită.

În funcţie de locul în care te situezi în expoziţie, sunetul puternic de toacă intră în armonie cu vocea băieţelului care declară, în engleză – „I decided not to save the world“ (2011), în filmul cu acelaşi titlu, ce durează şase secunde şi merge în buclă. Funcţionează ca un joc de copii/formulă magică împotriva eroismelor de tot felul, a marilor scenarii de salvare/distrugere a lumii, utopii şi distopii care ne înconjoară.

„Q.E.D.“ este o expoziţie greu de văzut deodată, cu multe (poate prea multe) lucrări, fiecare în parte extrem de concentrată vizual. Cantor ne sfătuieşte „să vedem doar trei-patru lucrări o dată“ şi apoi să ne întoarcem în altă zi. Altfel spus, discret pedagogic, să ne umplem timpul, viaţa, fără emfază şi aroganţă, cu artă. Să faci însă asta e aproape imposibil, dar faptul că o spune e deja o lecţie. Toată expoziţia este o lecţie despre artă, iar Mircea Cantor – un personaj foarte vital în arta lui şi în declaraţiile despre ceea ce face – globalizează elemente simbolice (uneori şi româneşti), le împachetează la nivel macro. În spaţiul dăruit prietenilor – lucrarea de artă sinceră, a ospitalităţii pure –, în luna martie 2014, vor fi expuşi (vor expune) chiar copiii lui, Pavel şi Tudor.

Să ne reorganizăm, aşadar, viaţa în jurul artei. 365 de zile cu Mircea Cantor, la MNAC, un ciclu de viaţă, viaţa ordonată în jurul celor patru anotimpuri.

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto: D. Ghiu