Londra caleidoscopică
Probabil că nici un oraş atît de mare şi de important la nivel global nu e perceput atît de distorsionat precum capitala Marii Britanii. Londra a reuşit performanţa de a fi o metropolă discutată, dezbătută, povestită, luată ca reper al performanţei la toate nivelele, etalon cultural şi simbol al unui imperiu care nu şi-a diminuat resursele, ci le-a reconvertit, Londra este, conform statisticilor, cel mai vizitat oraş din lume după numărul de curse aeriene, Londra are o mie de feţe şi tot atîtea personalităţi şi, cu toate acestea, e un fenomen care se sustrage tuturor definiţiilor şi clasificărilor. Axiologii şi taxonomii îşi masează în continuare tîmplele cînd sînt puşi în faţa unui oraş care, aparent, le conţine pe toate, dar care pare a dinamita constant toate prejudecăţile şi presupoziţiile. Londra nu s-a lăsat îmblînzită, branduită şi încadrată vreodată. E un organism stabil, aflat mereu în expansiune, avatarul propriei deveniri, aşezat comod în jilţul timpului care nu îl degradează, ci îl înnobilează, e un spectator al spectatorilor uimiţi.
Am venit aici la finele anului 2013, aşteptînd să se ridice restricţiile de muncă pentru români şi să îmi încep o nouă viaţă, într-o nouă societate, avînd la activ cîteva experienţe de viaţă şi profesionale, o valiză de mînă şi un vagon de planuri. Ştiam din auzite că Londra cultivă alteritatea, că are o deschidere maximă faţă de nou şi străini şi că e locul ideal în care să îmi manifest potenţialul artistic şi cultural. Ştiam, tot din auzite, că începutul e greu şi că intervalul de acomodare poate varia între jumătate de an şi un an sau chiar mai mult. Fireşte, nu puteam penetra deplin sensul afirmaţiei, dar am plecat de la premisa că ambiţia, încrederea, munca şi competenţele personale mă vor ridica treptat deasupra condiţiei mizere a emigrantului est-european care speră şi îndură. Aveam în minte, uşor paseist, imaginea românilor iluştri care şi-au părăsit ţara natală şi s-au afirmat peste hotare: Ionesco, Brâncuşi, Eliade, Cioran, Culianu, Celibidache, Enescu şi, mai recent, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Matei Vişniec, Norman Manea şi alţii. Eram conştient că e o diferenţă uriaşă între contextul afirmării lor şi contextul propriei plecări şi mă simţeam mai apropiat de Henry Miller, care a părăsit America natală în perioada interbelică, s-a stabilit la Paris şi şi-a asumat statutul boem de scriitor în devenire, ştergîndu-şi trecutul cu buretele şi îmbrăţişînd libertatea de a fi autentic şi sărac, voluptatea de a fi denudat de orice idealuri şi, tocmai de aceea, de a aspira la tot. În opoziţie cu marele scriitor de peste Ocean, eu am venit să mă afirm în direcţii bine stabilite şi, în egală măsură, să obţin tot ce nu am reuşit sau intuiam că nu voi reuşi în România: stabilitate financiară, sprijin, echilibru, normalitate şi civilitate. Proaspăt instalat în locul făgăduinţei mele, mi-am dat seama că situaţia e diametral opusă celei la care mă aşteptam. Locuiesc într-o casă împreună cu alte 25 de persoane, într-o zonă echivalentă cu Rahova bucureşteană, iar camera mea e atît de spaţioasă, încît dacă aş intra în ea împreună cu o femeie, aş lăsa-o gravidă fără intenţie. Locuiesc în zona 4 (din cele nouă care alcătuiesc, concentric, City of London şi Greater London), în Ilford, orăşel care a păstrat aspectul urban dezvoltat al Londrei şi a asimilat tradiţiile şi obiceiurile populaţiei locale. În Ilford, la fel ca în multe alte zone londoneze, n-ai să găseşti englezi nici dacă i-ai căuta cu binoclul. Estul Londrei e un ţinut exotic, gălăgios, frecvent insalubru şi oarecum fascinant, populat de asiatici, africani şi est-europeni. Unitatea administrativă Redbridge (London Borough of Redbridge), din care face parte şi Ilford Town, e locuită de indieni, filipinezi, srilankezi, pakistanezi, bangladeşieni, negri, polonezi, români şi nu numai. O simplă plimbare pe stradă devine o adevărată aventură cînd întîmpini bărbi de diverse forme, turbane de diferite mărimi şi aspecte, văluri (şi celebrele femei „ninja“ musulmane), rochii indiene, halate, chipuri cumva familiare, dar imposibil de situat într-o zonă geografică anume, engleză locală sau stîlcită şi altoită cu expresii de origine îndepărtată, limbi străine şi deconcertante, atitudini şi comportamente imposibil de asociat cu insula lui Shakespeare. Pe măsură ce te apropii de zona centrală, simţi palpabil cum atmosfera şi aspectul se schimbă, ca şi cînd ai pătrunde în dimensiuni diferite, separate de pelicule de protoplasmă care îţi reconfigurează realitatea. Laşi în urmă interminabilul şir de fast-food-uri cu produse halal şi magazinele cu articole vestimentare indiene, gunoaiele de pe străzi, casele deteriorate şi supraaglomerate, izul pregnant de ganja şi populaţia care, în proporţie de trei sferturi, pare a trăi din ajutoare sociale, şi începi să vezi fizionomii englezeşti, localuri care servesc British breakfast, ale şi cider, simţi aerul britanic şi începi să recunoşti străzi, sau străzi care duc înspre străzi cunoscute, clădiri şi pieţe şi parcuri de care ai tot auzit şi care sînt parcă altfel decît te aşteptai. Londra e un macrounivers compus din nenumărate microuniversuri, fiecare cu specificul şi ADN-ul său, un uriaş plămîn ale cărui alveole irigă metropola cu valuri de aer diferite într-un ansamblu alert şi uneori asfixiant. În nordul salubru şi înverzit, ai să vezi evrei, turci şi englezi, în vest ai să vezi polonezi, în sud ai să găseşti afro-caraibieni, iar aiurea: chinezi, lituanieni, slovaci, cehi, bulgari, irlandezi, australieni, scoţieni, albanezi, unguri şi, mai ales, români, care par omniprezenţi. Pe aceştia îi poţi vedea boschetînd în parcuri în aşteptarea primelor zile de muncă la negru care să le aducă un acoperiş, fie şi provizoriu, deasupra capului, ai să îi vezi pe şantier, în gospodăriile celor care nu îşi permit muncitori mai scumpi, ai să îi vezi umplînd cozile la National Insurance Number şi la agenţiile de recrutare, pe Westminster Bridge, jucînd alba-neagra şi cîştigînd în două zile cît cîştig eu într-o lună în momentul de faţă, ai să îi vezi în magazinele Lidl şi ai să le recunoşti urmele după cojile de seminţe care îi însoţesc în drumul spre înavuţire. 9 din 10 vor fi inşi cu trecuturi marcate de privaţiuni, violenţă domestică, alcoolism, munci de jos şi infracţiuni. Ei vor fi cei pe care în România i-ai fi evitat, iar acum nu te poţi dezlipi de asocierea asta fortuită şi incomodă. Ei nu vor şti prea multă engleză, dar te vor întîmpina cu „boss“, „mîncaţ’aş“, „combinaţii“ şi trimiteri la prezumtive decese ale propriilor familii. Aproape întotdeauna vor avea o părere impecabilă despre ei înşişi şi îi vor desconsidera pe toţi ceilalţi, inclusiv pe tine.
Englezul, în Londra, e o specie aflată în stadiu de conservare. Începînd cu anii ’50, indienii au început să colonizeze imperiul care i-a colonizat înainte. Împreună cu zecile de etnii care au asaltat Londra de-a lungul timpului s-a format o populaţie eteroclită care, în măsura în care a crescut şi s-a dezvoltat aici, a preluat de la britanici background-ul şi a ataşat propriul patrimoniu cultural. Din acest motiv vei fi întîmpinat la aeroport, în bănci, în industria serviciilor, în mass-media, turism şi celelalte ramuri, de oameni care, aparent, nu au nici o legătură cu Marea Britanie, dar de îndată ce deschid gura, îţi dai seama că s-au născut aici şi nu sînt nici măcar la a doua generaţie. În Londra au fuzionat toate contrastele şi opoziţiile posibile, de unde şi impresia de Babilon inscrutabil care îl frapează pe noul-venit. Aici coexistă opulenţa şi mizeria, disperarea şi optimismul exuberant, succesul răsunător şi eşecul sfîşietor. Aici lumina îşi refractă curcubeiele din torentele de lacrimi vărsate şi îşi răsfrînge razele în curbura buzelor ce compun zîmbete largi.
În Londra e cel puţin o maşină pe cap de locuitor. Automobilele sînt la discreţie şi la cele mai diverse preţuri. Variază între cîteva sute de lire şi 1,4 milioane de euro, precum Bugatti-ul expus în vitrina unui magazin din Mayfair. Potentanţii financiar achiziţionează maşini scumpe, noi, pe care le schimbă după un an, scăzînd din preţ considerabil. Astfel, un Mercedes sau un BMW (mărci predominante în zona londoneză) ajung să coste cîteva mii de lire, pe care şi un indian zdrenţăros ajunge să le economisească, cu puţin efort. De aceea ai să vezi inşi cu aspect de sinistraţi coborînd din maşini care în România sînt apanajul celor ce au dat lovitura.
Engleza londoneză e o limbă străină şi pentru englezi. Ai să întîlneşti atîtea tipuri de accente (dincolo de accentul londonez, care e în sine un fenomen), variante, forme şi nuanţe, încît vei avea impresia că nu vei reuşi să comunici la acelaşi nivel cu băştinaşii nici după zece ani de antrenament grefat pe un fond poliglot care, în România, ţi-ar fi atras stima şi invidia majorităţii. Dacă adaug şi faptul că localnicii înghit copios silabe şi ajung să pronunţe Leicester Square – Lester Square sau Greenwich – Greenici, nu e de mirare că primele conversaţii stau sub semnul întrebării, la propriu şi la figurat.
Londra nu e oraşul în care, dacă nu ai umbrelă, mori înecat şi nu îţi vezi vîrful nasului din cauza ceţii. Am prins pînă acum ceaţă o singură dată, în variantă diluată, şi au trecut şi cîte trei săptămîni fără un strop de ploaie. Norii, însă, sînt aproape omniprezenţi, iar diferenţa de temperatură soare – nori poate alterna dramatic. Altfel, clima e cît se poate de plăcută.
Englezul nu e o creatură snoabă, desprinsă de univers, glacială şi plină de fixuri. E o formă de viaţă destul de rar întîlnită, securizată de joburi aproape imposibil de conceput pentru un emigrant (în special de-alde români), relaxată, jovială, tolerantă şi, într-adevăr, extrem de politicoasă. Spaima sa supremă e să nu ardă de viu într-una din casele prevăzute cu stocuri industriale de extinctoare, fire blankets, alarme antiincendiu, instrucţiuni antiincendiu fosforescente, plite şi cuptoare electrice, precum şi asigurări pentru locuinţe. Trăieşte viaţa fără complicaţii inutile, nu e opulent şi preferă să fumeze iarbă, decît să bea ca porcul.
Politeţea e religia oficială a Marii Britanii. Se tolerează orice fel de individualitate şi personalitate, atîta timp cît respectă demarcaţia clară a politeţii în raport cu semenul britanic. Dacă te paşte gîndul de a te comporta grosolan cu un britanic, ai şanse mai mari să fii linşat decît dacă susţii că ceaiul cu lapte e cea mai sinistră scorneală umană de la bomba atomică încoace. De asemenea, politeţea e atît de rafinată, încît poţi sta îndelung în preajma unui britanic care să te considere un rebut cu paşaport şi să ai impresia că eşti la un pas de a fi trecut de acesta în testamentul său.
Britanicii au un cult pentru tot ce e britanic. Aici totul e British: British beef, British potatoes, British milk, British rail, shoes, food, drink, air, wind, rain, sun, sky etc. Conservarea valorilor naţionale şi a patrimoniului britanic e politică de stat. În primă fază, poate părea iritant, dar ulterior e de înţeles. Şi de regretat că nu se aplică principiul şi în România, chiar dacă la o scară mult mai restrînsă.
Londra e împînzită de aproape tot atîtea camere de luat vederi precum de maşini. Pe stradă, în taxiuri, autobuze, metrou, printre clădiri, în faţa clădirilor, înăuntrul clădirilor, în casa în care locuiesc, în fiecare colţ eşti pîndit de cîte o cameră care te imortalizează în fiecare clipă. Conceptul de Big Brother enunţat de britanicul Orwell s-a împlinit în ţara lui de origine. Ca fapt divers, deja legendarii maidanezi din România şi-au găsit în Londra replicile, sub forma vulpilor care survolează străzile, nestingherite şi fără să li se perceapă congestion charge. Iar la capitolul survolării oraşului în interese personale sau de serviciu, fiecare metru pătrat parcurs costă mult. O călătorie din zona 4 pînă în centru devine aproape o excursie într-un alt oraş, motiv pentru care zona în care locuieşti îţi poate părea un arest la domiciliu. Cea mai ieftină variantă rămîne autobuzul supraetajat, dar dincolo de pitorescul iniţial al călătoriei, procesul în sine poate servi ca pretext de a-ţi rememora întreaga viaţă, iar, la întoarcere, de a-ţi face planuri pentru restul ei.
Dincolo de influenţa financiară, inovaţiile muzicale, literare, teatrale, ale modei şi numeroasele contribuţii globale pe care metropola engleză le aduce în permanenţă, o plimbare solitară ar elucida o parte a misterului londonez. Fie pe vreme însorită, fie sub căderea ploii, o incursiune în faimoasele parcuri, în Greenwich, Notting Hill, Camden Market, Soho, South Bank, Kensington, Canary Wharf sau Abbey Road (unde se află celebrele studiouri Abbey – vezi Pink Floyd şi The Beatles), pe şoselele înguste, aproape claustrofobice, în intersecţiile în care converg şase-şapte străzi, printre clădirile de cărămidă sau sticlă, vechi sau moderne, variate şi fascinante, peisajele urbane aproape suprareale şi atmosfera ieşită din comun lămuresc treptat magia pe care Londra o exercită în continuare. Nu e un oraş posomorît şi gri, ci un delir întrerupt doar de somn şi de orele de muncă.
Londra e binecuvîntarea turistului, beneficiul emigrantului disperat, coşmarul celui care vrea să se afirme şi paradisul celor afirmaţi. Cum fiecare erou adevărat a trebuit să coboare în infern ca rit de iniţiere, Londra e iniţierea mea şi raiul din spatele pleoapelor.
Andrei Vornicu este scriitor şi jurnalist cultural.
Foto: wikimedia commons
