Jazz şi popcorn
Am pornit în călătoria culturală vineri seara, cînd, aşezată pe un scaun cu faţa la un perete argintiu, am privit printr-o vizetă îngustă într-o cameră stranie. Spion pe scena teatrului, la Experimentul Iov al lui Mihai Măniuţiu, ţi-e jenă că, din interiorul încăperii, chipul ţi se zăreşte, luminat de reflectoarele destinate actorilor, iar ceilalţi îţi pot vedea tresărirea, din ferestruicile lor tăiate în peretele opus. Dacă te laşi puţin pe spate, în umbră, intimitatea se apropie de perfecţiune. E bine, fiindcă toată lumea se cunoaşte cu toată lumea; sînt doar cîteva locuri şi se intră cu invitaţie. Timp de o oră, îl urmăresc ca un voyeur pe Marian Rîlea, iar pe drumul spre casă, sub castanii scăpaţi de la tăiere - fraţii lor au fost jertfiţi în numele "fluidizării traficului" - vorbele actorului încă îmi sună în suflet. Vizeta decupată în perete avea să se lărgească, cît pentru două mii de ochi, sîmbătă seara, la Sibiu Jazz Festival. În cortul albastru, "Summer Time" cîntat de un puşti de 15 ani - nume de scenă Al Baroc -, nepot al Aurei Urziceanu, leagănă o mie de trupuri. Dincolo de pereţii de plastic, oraşul doarme. Mă strecor printre rănile lui, căci i le ştiu pe de rost: parcarea de la "Bulevard" e şantier, aşadar cobor pe la teatru, ocolesc tranşeele de la Magazinul "Dumbrava" şi iată-mă în cartierul meu, încercînd să nu trezesc cîinii care pe întuneric nu mai ţin cont de nici o prietenie. Duminică dimineaţa, muncitori guralivi ridică munţi de schele în Piaţa Mare, iar scenele se asamblează sub ochii turiştilor. Piaţa e asediată, pentru ca diseară deasupra ei să se deschidă o vizetă şi mai largă, cît un ochi de cer luminat de artificii. Pînă atunci, turişti mişună de-a lungul şi de-a latul, întinzînd gîturile după clădiri - iar eu, după două berze ce nu şi-au mai găsit cuibul; le-a fost dat jos astă-toamnă, la renovare, iar acum păsările stau ciufulite pe un horn nou-nouţ, dar străin. Pe terasele pline, se vorbeşte în franceză ("O, dar aici totul e de trei ori mai ieftin!"), în germană ("Sînt mulţi locuitori germani...") şi în olandeză (n-am înţeles o iotă, dar am recunoscut limba). Două bătrîne în costume populare, venite din Luxemburg pentru un eveniment marca FDGR, fac blitz-urile să pîlpîie, iar în curtea Bisericii Evanghelice, dintr-un cort purtînd inscripţia "Capitală Culturală Europeană", se vînd crenvurşti în corn şi cîrnaţi la grătar. Seara din nou jazz la cort, şi plec fericită pe bulevardul Bălcescu. Doar după cîţiva paşi pot să rostogolesc cu trupul meu bucuria unui "Georgia on my mind", căci strada mă înghite, agresivă, ca-n toate serile cînd se întîmplă ceva în Piaţa Mare. De peste tot, grupuri, grupuri. Recunoşti uşor localnicii ieşiţi în valuri la spectacolul străzii. E cultura popcorn, facil de înghiţit, de consumat alături de-o bere, cea care atrage, în timp ce cortul cu jazz era gol pe jumătate. Ce se petrece în piaţă nu este însă un spectacol ieftin. Un festival al tradiţiilor minorităţilor, chiar reuşit, judecînd strict după ce se întîmplă pe scenă: greci, bulgari, saşi şi maghiari cîntă şi dansează. Este altceva ce atrage întotdeauna puhoaiele ca un magnet, dar nu scena. Vizeta largă sub cupola căreia participi la eveniment, eşti anonimul, dar mîndrul cetăţean al "Capitalei". Consumi! Apoi, îngrămădeala, plăcerea unora de-a striga, sub nelipsitele artificii ce sparg liniştea nopţii. "Pentru a întregi tradiţia", seara de folclor începe cu bubuituri, cu flăcăi pe picioroange şi jonglerii pirotehnice. Buluceala e maximă. Strigăte peste "Oda bucuriei". Caut să găsesc bucurie în muzică, în dansul de o dulce naivitate al saşilor. E greu. Mi-e dor de vizeta strîmtă de la teatru. Plec, mă strecor printr-un tunel recent restaurat, însă acum brusc îngustat de toalete ecologice. Acolo, în gangul istoric căptuşit cu cabine de plastic, grăbindu-mă spre geana de lumină portocalie, înţeleg de ce nu îmi plac sărbătorile străzii. Întotdeauna scot la suprafaţă tot ce-i mai rău, iar răul acesta acoperă, cu miasmele lui, orice încercare de frumos. Şi iată ziua de luni, ploioasă, pustie. Turiştii au plecat, purtînd amintirea de-o zi a fermecătorului burg. Localnicii se întorc la muncă, blestemînd traficul. Sibiul este amanta călătorilor, nevasta localnicilor. Pentru mulţi sibieni, oraşul-nevastă a strălucit duminică seara, în rochiţă colorată, în văzul tuturor. Aceasta este, de altfel, unica lor bucurie adusă de "Capitala Culturală Europeană"; ar fi nedrept să li se ia. Consumatorii de cultură vor şti să ia calea sălilor mici; oricît de mici, mereu vor mai fi locuri libere. Ei sînt, de altfel, cei care iubesc sufletul nevestei, chiar dacă văd şi ridurile săpate în carne peste noapte.
