"În selecţia generală la TIFF e şi pumnul în stomac, şi mîngîierea pe creştet"

- interviu cu Mihai CHIRILOV -

Înainte de TIFF, întrebarea „Ce mai faci?“ devine, inevitabil, „Vii anul ăsta la Cluj?“ Dacă răspunsul e afirmativ, aşa cum se întîmplă aproape de fiecare dată, vine continuarea: „Cînd ajungi?“ Oamenii îşi iau concedii, lasă totul baltă şi intră în ritmul dement de TIFF, care înseamnă patru-cinci filme pe zi, stat pînă tîrziu în noapte de vorbă despre ele, la o bere. O comunitate insulară care parcă se reîntregeşte. Şi chiar dacă se întîlneşte o dată pe an, se recunoaşte dintr-o privire. Trebuie să recunoaştem, am ajuns să ne măsurăm timpul în „înainte“ şi „după“ TIFF.

TIFF 2013 începe pe 31 mai la Cluj. Ce noutăţi aduce ediţia cu numărul 12?

În primul rînd, o selecţie redusă de filme. Nu neapărat pentru că ar fi o ediţie de criză (şi este, de fapt, „mulţumită“ CNC-ului şi altor instituţii care nu au sprijinit festivalul la nivelul ediţiilor anterioare, dar asta e o altă discuţie). Am decis să reducem oferta de filme tocmai pentru a face mai uşoară navigarea prin programul extrem de bifurcat al TIFF-ului şi pentru a atenua frustrările de fiecare an ale celor care şi-ar dori să vadă cît mai mult, dar care sfîrşesc inevitabil prin a regreta că nu au văzut cutare film. E drept că şi noi ne-am lăsat duşi de val de la un an la altul, în goana după un – pînă la urmă, irelevant – record, de a avea şi mai mult, tot mai mult faţă de ediţia precedentă. Prin urmare, „doar“ 150 de lungmetraje se vor vedea în acest an la TIFF (faţă de 190, în 2012), dar ceva îmi spune că tot e mult; oricum, imposibil de cuprins, nici chiar de cel mai înrăit „tiffar“. Apoi: graţie succesului enorm al proiecţiilor de la Palatul Banffy de la Bonţida, anul acesta inagurăm aşa-numitul „Weekend la Castel“ – un maraton de proiecţii şi de evenimente muzicale, teatrale şi culinare. Tot o noutate o reprezintă şi retrospectiva dedicată artistului vizual şi cineastului maghiar Péter Forgács (dacă tot am ales să ne extindem, anul trecut, aria de acoperire, proiectînd filmele video ale lui Mircea Cantor). Pentru prima dată la TIFF, Grecia şi Slovacia – două ţări aflate pe val, cinematografic vorbind – sînt invitatele secţiunii „Focus“, cu o selecţie reprezentativă de titluri recente, dar şi de arhivă. E foarte interesant de văzut cum o ţară aflată în criză a continuat să facă cinema, integrînd în poveste situaţia critică prin care a trecut şi trece Grecia – de pildă, în Boy Eating Bird’s Food şi The Eternal Return of Antonis Paraskevas. La capitolul evenimente speciale, noutatea absolută e lansarea setului DVD Pintilie Cineast, care include toate cele 11 titluri din cariera celui mai important cineast român, plus un disc bonus de pe care vom proiecta, în onoarea şi în prezenţa lui Pintilie, conferinţa de presă-dinamită a filmului Prea tîrziu. Rar mi s-a întîmplat să văd un cineast dezlănţuit, care se expune fără menajamente, fără plasă de siguranţă. Nu în ultimul rînd, nouă e şi secţiunea tematică a ediţiei, intitulată „Acesta este sfîrşitul“ (sună mai bine în engleză – „This is the End“), în care intră 12 titluri preocupate de faptul că ceva sau cineva ajunge într-un punct terminus. Probabil că abundenţa de filme recente despre apocalipse personale sau globale are legătură cu psihoza provocată de teoria mayaşă a sfîrşitului lumii în 2012, sau poate că nu. Cert este că ideea acestei secţiuni, inevitabil sumbre, mi-a venit anul trecut la Veneţia, cînd am văzut ultimul film al lui Alexei Balabanov, Me Too, un soi de Călăuza tăvălit prin cinism şi umor negru. Ce mă nelinişteşte e că Balabanov a murit acum cîteva zile...

Festivalul are anul acesta o campanie atipică, de care s-a ocupat regizorul Cristi Puiu. Vom vedea nu un spot, ci o poveste spusă pe toată durata festivalului. De ce această campanie de imagine?

Cred că festivalul a atins o notorietate suficient de confortabilă încît să-şi permită o ruptură stilistică şi de ton în campania de imagine, centrată pînă acum pe glumiţe şi parodii care făceau cu ochiul ba la Hollywood, ba la Noul Val. I-am oferit lui Cristi Puiu carte blanche, „impunîndu-i“ un singur element: prezenţa pe afiş şi în spot a actriţei Luminiţa Gheorghiu. Nu doar pentru că îi consider eminamente reprezentativi pentru cinematografia românească, ci şi pentru că ştiam că între ei există o alchimie extraordinară. Rezultatul e nu doar un spot, ci zece, iar povestea care leagă aceste secvenţe de cinema pur acoperă 24 de ore din viaţa personajului interpretat de Luminiţa Gheorghiu. Spoturile vor rula cîte unul pe zi, în toate locaţiile festivalului – existînd însă şi un bonus de alte zece spoturi care fac cu ochiul la Marfa şi banii şi care vor fi proiectate exclusiv seara, înainte de filmul din Piaţa Unirii.

Cum staţi la capitolul invitaţi români şi străini?

Neaşteptat de bine, date fiind constrîngerile de buget. Un film care nu e însoţit de un regizor, scenarist sau actor e, parcă, incomplet – drept care am încercat să avem reprezentanţi pentru cît mai multe filme, din competiţie sau din secţiunile paralele. Sebastián Lelio – care a cîştigat Trofeul Transilvania în 2007 cu La sagrada familia – revine la TIFF cu ultimul său hit de la Berlin, Gloria. Canadianul Denis Côté – premiat tot la Berlin pentru Vic+Flo ont vu un ours – vine la TIFF pentru prima oară. Idem documentaristul de origine israeliană Eyal Sivan, pe care l-am descoperit anul trecut la Festivalul de la Salonic – cu trei documentare în secţiunea „3x3“, printre care şi controversatul The Specialist. Péter Forgács – care îşi va prezenta nu doar filmele din retrospectivă, ci şi instalaţia video Danube Exodus. Şi, nu în ultimul rînd, doi cineaşti prestigioşi, recompensaţi cu premii pentru întreaga carieră: Stephen Frears şi Jirí Menzel. Filmele româneşti – 11 lungmetraje şi 20 de scurtmetraje – vor avea parte de delegaţii impresionante, iar Luminiţa Gheorghiu şi compozitorul Adrian Enescu vor primi premii speciale la gala de închidere.

Dacă ar fi să descrieţi festivalul de anul acesta în cifre, cum ar arăta el?

De regulă, facem contorizări la final, cifra cea mai importantă fiind numărul de spectatori. Cele mai relevante cifre cu care pornim la drum ar fi numărul de 190 de filme din 53 de ţări, cei peste 700 de invitaţi aşteptaţi la TIFF şi cei 15 ani de existenţă în România, pe care îi aniversează canalul HBO în 2013, prin tradiţionala zi de proiecţii HBO şi legendara lui petrecere, la care toată lumea vrea să prindă un loc sub lună.

Care sînt lucrurile de neratat ale acestui TIFF?

Nu aş rata pentru nimic în lume proiecţia Heaven’s Gate, filmul lui Michael Cimino, în versiune integrală, restaurată digital. Nici proiecţiile-maraton cu seriile pentru televiziune Carlos, ale lui Olivier Assayas (şi el omagiat în secţiunea „3x3“) şi Penance al lui Kiyoshi Kurosawa – fie doar şi pentru şansa de a le vedea pe un ecran mare. Trilogia Paradise a lui Ulrich Seidl e, şi ea, o vizionare obligatorie – cei cu stomacul tare pot vedea cele trei filme unul după altul, dacă îi ţin curelele. Idem clasicul mut al lui Dovjenko, Pămînt, dublat de acompaniamentul excepţional al trupei din Ucraina, DakhaBrakha. Dark Blood, al olandezului George Sluizer, film neterminat în anii ’90 din cauza morţii neaşteptate a lui River Phoenix, dar finalizat 20 de ani mai tîrziu printr-un artificiu ingenios, dar care – sînt convins – îi va face pe mulţi să strîmbe din nas. No al chilianului Pablo Larraín – care seamănă teribil de mult cu ce s-a întîmplat în timpul referendumului verii trecute. Două documentare cu pedigree incontestabil – Searching for Sugar Man şi halucinantul Act of Killing. Filmele lui Stephen Frears din prima perioadă: Gumshoe, My Beautiful Laundrette şi Prick Up Your Ears. Olandezul Taped – o bijuterie low-budget de suspans şi teroare, care mai mult ca sigur va avea parte de un remake hollywoodian. Şi, nu în ultimul rînd, Experimentul Bucureşti al lui Tom Wilson, revelaţia mea din Zilele Filmului Românesc – film politic inclasabil ca demers şi, cu siguranţă, generator de polemici.

Cum arată selecţia de anul acesta?

Competiţia – rezervată regizorilor aflaţi la primul sau al doilea film – favorizează în acest an debuturile (10 din 12), cu accentul pe poveşti feminine: de la puştoaica din Tanta agua, care profită de compania plictisitoare a tatălui ei pentru a-şi face o intrare nu tocmai triumfală în adolescenţă, la cea din The Deflowering of Eva van End care – titlul e cum nu se poate mai explicit – vrea să-şi piardă virginitatea; de la femeile slovace din Made in Ash – film de un realism crîncen care abordează frontal tema emigraţiei şi a prostituţiei –, la enigmatica protagonistă din In a Bedroom, care se livrează clienţilor la uşă, pentru a-i lăsa, mai apoi, cu buzele umflate ş.a.m.d. Una peste alta, selecţia generală încearcă, la fel ca-n fiecare an, să marieze filmul de autor cu filmul de public, pumnul în stomac cu mîngîierea pe creştet, experienţa vizuală cu luxurianţa narativă, şi experimentul cu – să-i zicem – reţeta.

TIFF-ul a creat un spirit, un public. A provocat de la început şi a cîştigat. Simţiţi, în timp, vreun fel de presiune sau, din contră, lucrurile se leagă în continuare firesc?

Deşi e cea mai populară dintre arte, în România, filmul nu face parte din cultura oficială. E, ca atare, o provocare permanentă de a-l pune pe picioare din punct de vedere financiar şi de a-l menţine la standardul consacrat. Ar fi însă prea plictisitor şi amorţitor dacă lucrurile ar merge strună. Sigur, ne ies peri albi (sau nu ne mai ies deloc), dar, cumva, printr-un miracol care e doar al TIFF-ului, în timpul festivalului totul se leagă atît de firesc, încît ruptura pe care o prilejuieşte ultima zi e întotdeauna fatală.

Mihai Chirilov este directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: N. Cherciu