În absența lui Brâncuși
● „Monumente amînate“, MNAC.
În fiecare zi, există cel puţin un omagiu pe care cineva, undeva, în lume, i-l aduce lui Brâncuşi. Cît se poate de direct, cu cea mai mare dragoste şi abnegaţie. Generaţii întregi de artişti îl au drept model, fotografiile cu sculpturile lui curg pe Internet, mîndria naţională creşte la gîndul că Brâncuşi e român şi că acest român a schimbat întru totul un mod de a lucra şi de a privi în spaţiu. Mitul naţio-nal în jurul lui Brâncuşi este confecţionat zi de zi, cu anecdote, legende şi cuvinte de lemn, iar povestea fără sfîrşit a Cuminţeniei pămîntului nu a făcut altceva decît să îngreuneze şi mai mult cazul Brâncuşi.
Vorbim despre Brâncuşi in absentia, îl folosim politic ori artistic, îl suprainterpretăm, dar nu sînt mulţi cei care chiar s-au confruntat cu o operă brâncuşiană, dincolo de acest stil „atotcunoscător“. Coloane fără sfîrşit se propagă la tot pasul în imaginarul colectiv, dar cîţi au fost pe urmele acestui monument, la Tîrgu Jiu? Diferite gesturi au loc în numele lui, deschizînd o discuţie largă, cea a condiţiei clasicilor, înlocuiţi de discursul prolix despre ei.
Pe tot acest fundal fertil de discuţie, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti s-a deschis pe 26 aprilie, la parter, expoziţia „Monumente amînate“, curatoriată de Călin Dan, cu doi artişti: Constantin Brâncuşi şi Dan Er. Grigorescu. Ea porneşte de la o situaţie punctuală şi de la un proiect expoziţional: în 1982, Constantin Brâncuşi este prezent la Bienala de artă de la Veneţia, într-o secţiune a pavilionului internaţional (şi nu în pavilionul naţional, cum ne-am putea aştepta), curatoriată de către Dan Hăulică. Sculpturi ale artistului, împrumutate din importante colecţii ale unor mari muzee de artă, sînt aşezate în spaţiu în jurul unei instalaţii monumentale: fotografii de mari dimensiuni ale Ansamblului de la Tîrgu Jiu devin fundal pentru o expoziţie de sculptură. Curatorul nu lasă spaţiul aseptic, renunţă la white -cube în favoarea unei instalaţii în spaţiu, care să te transporte, virtual, sub Poarta sărutului ori în vecinătatea Mesei tăcerii. Spaţiul alb se transformă într-un spaţiu-peisaj şi, dacă ne gîndim la importanţa soclului la Brâncuşi, putem continua analiza în următorii termeni: fotografiile funcţionează în acea expoziţie nu doar ca simplu background, ci ca un soclu complex în spaţiu, pentru întreaga operă brâncuşiană, privită ca un corp comun. Corp comun, dar unul care nu reuşea să aibă în componenţa sa şi lucrări din colecţiile de artă din România, din motive politice: sîntem, să nu uităm, în 1982, un moment tot mai puternic de închidere a tuturor porţilor înspre Occident. În locul lucrărilor de artă din ţară, fotografia devenea unicul martor şi unica prezenţă din România – fotografia ca rememorare, ca recreare a prezenţei. Imaginile îi aparţineau lui Dan Er. Grigorescu, artist care reuşeşte în deceniul 7 să construiască o viziune originală asupra modului de a fotografia opera lui Brâncuşi, un tip de a fotografia care ar putea intra într-o analiză comparativă cu modul în care însuşi Brâncuşi îşi fotografia ori filma propriile lucrări.
La Veneţia, în 1982, ne aflam, aşadar, în faţa unei retrospective Brâncuşi, în care reconstituirea avea un rol esenţial. La MNAC, 36 de ani mai tîrziu, Monumente amînate se constituie într-o reconstituire a reconstituirii: alături de o încercare de refacere a decorului iniţial din expoziţia de la Veneţia (fotografia în spaţiu), regăsim atît contextul acelei expoziţii – fotografii spectaculoase de la instalare şi de la vernisaj, cu tot aerul anilor ’80, documente, texte, pagini din revista Arta etc. –, cît şi imaginile altor lucrări de Brâncuşi semnate Dan Er. Grigorescu. Acele imagini, în care recunoaştem fie Cuminţenia pămîntului, Rugăciune, Domnişoara Pogany ori Sărutul, sînt privite nu doar frontal, ci şi din diferite unghiuri, devenind astfel un obiect de studiu din care orice alt context este cu totul eliminat, nu mai poate fi uşor fabricat.
Ceea ce mulţi nu ştiu sau uită vor afla din întreaga zonă documentară a acestei expoziţii la MNAC: faptul că Ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu, inaugurat în 1938, este dedicat memoriei trupelor române şi civililor care au luptat în timpul campaniei din 1916 în jurul oraşului şi pe Jiu împotriva inamicului german. Şi, ca o paranteză importantă, fotograful ansamblului, Dan Er. Grigorescu, a fost fiul generalului Eremia Grigorescu, cel care l-a învins la Mărăşeşti pe feldmareşalul von Mackensen, întorcînd soarta Primului Război Mondial în favoarea României. Ceea ce este la fel de important este un alt fapt, pe care îl inserez eu în discuţie: cine se află în spatele acestui proiect de la Tîrgu Jiu? Istoricul de artă Ioana Vlasiu declară, într-un interviu realizat de Adriana Oprea (Arta, nr. 8 9/ 2013), că „se pare că femeile au crezut mai mult în Brâncuşi pentru că singura comandă primită în ţară – Ansamblul de la Tîrgu Jiu – i se datorează aceleiaşi fidele Miliţa Petraşcu şi diligenţelor Aretiei Tătărescu, preşedinta Ligii femeilor gorjene“ şi dezvăluie un detaliu surprinzător: „încă din 1930 Brâncuşi propusese primarului Dem. Dobrescu ridicarea Coloanei sale într-o piaţă bucureşteană“.
Aceste detalii conduc, de fapt, la construirea unui profil complex, care să mizeze nu pe mîndrie naţională şi cuvinte goale, ci pe un alt tip de privire, încrucişată, despovărată. Dacă e important să vorbim despre această Cale a eroilor pe care Brâncuşi o construieşte la Tîrgu Jiu e la fel de important să înţelegem de ce omitem frecvent acest detaliu, al monumentului în memoria eroilor. La fel, să ştim că interesul pentru Brâncuşi în România încărcată a sfîrşitului deceniului 3 vine mai degrabă pe o cale periferică. Omitem, probabil, pentru că monumentul lui Brâncuşi, aşa cum declară şi expoziţia de la MNAC, este total „antifestivist“ şi se înscrie perfect în vocabularul artistic al sculptorului. Nu vorbim despre o transpunere literală, ci despre o traducere perfectă într-un alt mediu. Ansamblul de la Tîrgu Jiu este, practic, o operă perfect conceptuală. Odată fotografiată şi transformată în fundal la Bienala de la Veneţia, ea face legătura cu restul operelor brâncuşiene prezente în spaţiu şi totul devine o instalaţie care discută şi caracterul site-specific al monumentului, şi modul în care acesta se construieşte. Cît despre interesul autorităţilor române faţă de Brâncuşi în interbelic, nu putem să nu ne amintim de gustul clasic şi conservator în epocă, de un Iorga pentru care Brâncuşi rămîne o figură de ocolit, de privirea sceptică a unui Jalea sau Oscar Han asupra operei brâncuşiene, pe care ei o văd ca fiind mult prea avangardistă şi mult prea greu de descifrat, mult prea non-specifică naţional.
Ce reuşeşte expoziţia „Monumente amînate“ deschisă în acel monument-mamut, Palatul Parlamentului, dacă o priveşti atent? Să ofere, prin instrumentele istoriei artei şi prin documente, o lecţie despre cum să citeşti altfel un monument, cum să priveşti o operă de artă din fiecare unghi, să te întorci la ea, lăsînd deoparte interpretările hazardate. O lecţie despre non-monumental, despre detaliu, despre un Brâncuşi performativ care are nevoie de eliminarea discursului golit de sens. O expoziţie care priveşte tocmai asupra acelui in absentia periculos din multitudinea de discursuri despre Brâncuşi. O expoziţie ea însăşi in absentia, o colecţie de imagini, dar şi o reconstituire. În practicile expoziţionale recente întîlnim tot mai des reenactment-uri ale unor expoziţii emblematice. Şi totuşi, expoziţia e poate prea discretă, lucrurile au nevoie să fie spuse cît mai ferm şi aduse mereu în actualitate. E complicat: cum vorbeşti despre antifestivism într-o societate care mizează tot mai mult pe festivism şi naţionalism? O ancorare în prezent a lui Brâncuşi se dovedeşte foarte utilă şi necesară, oricînd. Altfel spus, aproape că nu mai pot privi o imagine a Cuminţeniei pămîntului fără să discut situaţia ei în acest moment. Ori Ansamblul de la Tîrgu Jiu fără şirul poveştilor legate de restaurări greşite, discuţia intrării în Patrimoniul Mondial UNESCO şi istoria respingerii unui dosar. Un meta-discurs trebuie rostit.
Expoziţia „Monumente amînate“ rămîne deschisă la MNAC pînă pe 30 septembrie.
Daria Ghiu este critic de artă.
