Furie
● Alina Nelega, Ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, Editura Polirom, 2019.
Un roman puternic, surprinzător și totodată foarte necesar astăzi este Ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat de Alina Nelega. Surprinzător prin reîntoarcerea la tema comunismului, care mi-a părut că trecea printr-un con de umbră după afirmarea egoficțiunii douămiiste, dar imposibil de scris altcîndva decît acum. Autoarea asociază la această temă, atît de rău tratată adesea (alegoric, patetic, oricum inadecvat), importanta temă a feminității. Din acest punct de vedere, este momentul potrivit pentru o astfel de carte: nu doar datorită mișcării civice #metoo, dar și datorită intrării în mainstream-ul literar a feminismului datorită unei romanciere de talia Olgăi Tokarczuk. Alina Nelega descrie lumea comunistă dintr-o perspectivă rareori accesibilă cititorului bărbat sau chiar cititoarei care nu a cunoscut această epocă dinăuntru, deoarece înregistrează toate precauțiile, spaimele, jignirile, amenințările și violențele pe care simplul fapt de a fi femeie în vremea aceea în România le făcea posibile, aproape inevitabile. Dacă comunismul a fost o ofensă extraordinară la adresa demnității omenești, femeile au avut de suferit suplimentar de o violență transideologică, acceptată și promovată de mulți, nu doar bărbați. Și, pentru a adăuga un alt element de complexitate romanului, mai trebuie spus că el se concentrează pe urmărirea unei relații de dragoste lesbiană, cu părțile ei de suavitate, grație, suspiciune bolnavă, ură revanșardă și reîmpăcare tardivă, fără a uita că ea are loc într-o lume năucă și absurdă, România anilor ’80, și că eroinele ei nu respiră alt aer decît cel al vremii lor.
Îndrăgostitele sînt Cristina și Nana (Iuliana), două, mai întîi, eleve în provincia ardeleană, apoi studente, una la română-engleză la Cluj, alta la teatru la București. Povestea lor este plină de evenimente, de o mare densitate și de o minuțiozitate a detaliilor care i-ar face de rușine pe regizorii de „amintiri din epoca de aur”: de la muzica ascultată la petreceri pînă la bursa „atențiilor” primite de profesori de la părinții elevilor lor. Îndrăgostită de Nana, dar bănuind că ea nu o mai iubește, Cristina se căsătorește cu fratele ei, Radu, trăind separată de el cît timp acesta își face stagiul de inginer în mină. Pe cînd era studentă, este șantajată și violată de către un securist atotputernic, care o lasă însărcinată. Cristina va deveni profesoară de română într-un oraș din Secuime și va fi părăsită de soțul distrus de viața de navetist, venit pe urmele ei și care, din dezabuzare, cedează farmecelor unei liceene cu care și fuge în străinătate. Nana va avea un destin mult mai norocos și mai picaresc, fugind și ea în străinătate și trebuind să își asume propria homosexualitate. Cristina, ca mamă singură, va trebui să supraviețuiască sfîrșitului anilor ’80, scriind doar pentru sertar o literatură confesivă care o pune în pericol. La corvoada de a fi femeie se adaugă meschinăria și ticăloșia din jur: narcisismul și obtuzitatea profesorilor, egocentrismul regizorilor și scriitorilor care „sabotează” comunismul prin esopisme complezente, antimaghiarismul complexat al activiștilor români din Secuime, dar și resentimentul absurd al maghiarilor, provincialismul (o revistă clujeană se cheamă Transilvania de cultură și artă), dar și obtuzitatea și degradarea umană ale Capitalei, în fine, răutatea și prostia care apar peste tot.
Cel mai puternic atu al romanului este tonul: un ton al rostirii intens, în fraze lungi, compuse din multe propoziții juxtapuse, cu verbele mereu la timpul prezent. E o frază care te ține mereu în priză, nervoasă, céliniană, consemnînd senzații imediate și solicitînd reacții directe. Din numeroasele exemple pe care le-aș putea da, semnalez numai monologul fulminant care explică teroarea dictaturii printr-o metaforă a ceții care crește: „Ceața crește – te sufoci? Nu e ceață, tu nu știi să respiri, economisteșe aerul, dacă nu faci nimic, respiri mai rar. S-a demonstrat științific, rezultatele au fost validate de încă un congres. Și-atunci nu respira, nu face, nu călători, asta ia energie, or, noi economisim energia…”. Dacă violența poveștii e severă, furia revanșei narative este și ea pe măsură. Tonul vehement-acuzator este acela pe care proza românească l-a redescoperit după 1990, cînd energia aceasta brusc reactivată a literaturii i-a șocat pe comentatorii uimiți de atîta „mizerabilism”. Nu de mizerie era vorba, bineînțeles, ci de forța revendicativă pe care literatura uitase, în anii comunismului, că poate să o aibă. Mă bucură că această forță revine într-o carte atît de reușită ca a Alinei Nelega.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M.Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.
