"Vom continua să fluierăm în biserică" - interviu cu Alexandru SOLOMON

Festivalul de film documentar One World Romania, care se pregăteşte de cea de-a şasea ediţie, are şi un subtitlu, „dedicat drepturilor omului“. Citeam, de curînd, un articol în Le Nouvel Observateur, care pornea de la acest paradox: discriminarea se rarefiază, dar sentimentul discriminării se accentuează. E valabil şi la noi?

Nu ştiu ce voia să spună autorul articolului. Dar n-am impresia că – în lume – densitatea de discriminare scade, ci doar că discriminarea capătă alte forme. Dacă ne uităm pe ultimele statistici sociologice de la noi, n-avem motive să răsuflăm uşuraţi, ca Le Nouvel Observateur.

Poate un festival să schimbe ceva în conştiinţa publică?

Noi aşa credem. Dar nici nu ne facem iluzii: acesta e un proces lent, care nu atinge dintr-odată „masele largi“. Totuşi, e foarte important să vezi că din ce în ce mai mulţi oameni vin să vadă filme documentare de la an la an şi că, la discuţiile de după proiecţii, publicul e tot mai avizat şi întrebările lui tot mai pertinente. Filme selecţionate de noi, ca Bogota Change (acela despre primarul excentric) sau The Real Social Network (manual englezesc de revolte studenţeşti), continuă să circule şi să anime dezbateri pe teme la ordinea zilei. Ataşamentul nostru faţă de filmele pe care le programăm nu se încheie deloc odată cu ultima proiecţie din festival. În toamnă, am editat o primă serie de cinci filme pe DVD. Tocmai am făcut un atelier pentru profesori de liceu – organizat de Active Watch – pornind de la filmul Şcoala noastră, excelent studiu de caz despre segregarea romilor în învăţămîntul românesc (prezentat de noi în 2012). Un al doilea atelier are loc zilele acestea, în jurul filmului Charging the Rhino (One World Romania, 2009), pe tema Holocaustului din România, despre care multă lume crede că nici n-a existat. Aş spune că ne îngrijorează consensul, dar ne place să scuturăm prejudecăţile. Aşa că vom continua să fluierăm în biserică.

De curînd, a existat un incident la proiecţia filmului The Kids Are All Right la Muzeul Ţăranului Român, din cadrul Lunii LGBT. Aţi avut vreun eveniment similar, soldat cu proteste de vreun fel sau altul, de cînd organizaţi One World Romania?

Nu, n-am avut, din fericire. E un fenomen nou interzicerea unui film în România. Spuneaţi că discriminarea se rarefiază?! Noi am programat un film despre homofobie, se numeşte Call Me Kuchu. Filmul se petrece în Africa şi prezintă personaje similare cu cei care au năvălit în sala de la MŢR ca să îşi strige indignarea. La fel şi în Uganda, doar că acolo, în cele din urmă, homosexualii sînt vînaţi şi ucişi.

Ce aţi pregătit pentru această ediţie?

Programul ediţiei a şasea este, în sine, o lovitură, una minuţios pregătită, ca un antidot zdravăn contra urii de toate felurile. Începem tare, cu proiecţia filmului Shoah de Claude Lanzmann (9-10 martie), în premieră în România. Urmează o seamă de filme din categoria grea: The Act of Killing, de exemplu, o mizanscenă cu asasini adevăraţi, care reconstituie, după 40 de ani, genocidul la care au participat. Din Israel vine Silvina Landsmann, cu filmul ei Soldat/Cetăţean, în care vedem cum poţi preda lecţii de toleranţă unor tineri militari proaspăt întorşi de pe front. Am introdus în serie şi un thriller clasic, deschizător de drumuri: The Thin Blue Line, al lui Errol Morris. Pe urmă, Anton chiar aici, un film rusesc – capodoperă, aş zice – care urmăreşte creşterea şi maturizarea unui băiat autist într-o societate bolnavă. Avem, de altfel, o întreagă secţiune dedicată dizabilităţii „majoritarilor“ de a-i primi pe oamenii cu probleme speciale printre ei. O altă secţiune vorbeşte despre Cine pe cine manipulează. Aici aş menţiona Şeicul şi cu mine, un film-comandă care sfîrşeşte prin a fi o muşcătură sarcastică a mîinii celui care l-a comandat. Caveh Zahedi, artistul care „muşcă“, vine la Bucureşti pentru One World Romania. Un film despre un alt artist, unul care este şi un om preocupat de lumea în care trăieşte, Ai Weiwei: Never Sorry, va fi proiectat în prezenţa regizoarei Alison Klayman. Sînt peste 50 de filme în total, care reprezintă 27 de ţări, toate realizate în ultimii doi ani.

Pe lîngă filme şi dezbateri, organizaţi în cadrul festivalului o serie de workshop-uri care se adresează celor care au proiecte în lucru. Cum îi poate ajuta genul ăsta de întîlniri pe regizorii de documentar aflaţi la început de drum?

Am organizat în fiecare an un atelier pentru documentarişti, o ocazie ca ei să îşi prezinte proiectele unor experţi străini, să le confrunte cu alte gusturi, criterii, şi să afle cum ar putea să-şi articuleze filmele şi să le prezinte mai bine. Apoi, în anii trecuţi, participanţii la atelier au păstrat legătura cu tutorii şi au mers mai departe. Practic, nu există învăţămînt de film documentar în România (la şcoala de film, documentarul e doar o temă pasageră.) Sărăcia mijloacelor de finanţare şi posibilităţile reduse de difuzare din România te obligă să umbli prin lume. Dacă „lumea“ vine la Bucureşti e mai uşor.

Anul acesta, am schimbat formula atelierului şi l-am invitat pe Andy Glynne, regizor britanic multipremiat (Bafta etc.), specialist în documentar animat, fondator al Documentary Film Group. Pe lîngă atelierul de proiecte, Andy va ţine şi un masterclass public, în care va vorbi despre cum lucrează şi va proiecta fragmente din filme.

Un al doilea masterclass din program este cel al lui Jon Bang Carlsen, regizorul danez căruia i-am dedicat anul acesta o retrospectivă. L-am numit pe Jon inventatorul realităţii. Un cineast excepţional – deşi cvasinecunoscut – care îşi va expune metoda de lucru, o combinaţie personală care forţează toate definiţiile genului. Errol Morris vorbea pe vremuri – cînd The Thin Blue Line a fost blocat în cursa pentru Oscar – de „poliţia filmului documentar“. Sînt convins că Jon e pe lista neagră a acestei poliţii. De aceea, el este şi eroul meu, şi sînt sigur că va deveni şi cel al tinerilor documentarişti români care îl vor urmări. În fine, am mai pregătit un eveniment – să-i spunem „profesional“: o discuţie despre distribuţia de film documentar, cu una dintre cele mai pricepute vînzătoare de asemenea produse aparent nevandabile. Esther van Messel, de la First Hand Films, va dezbate problema cu Rada Sesic şi cu Andrea Kuhn, de la festivalurile de la Sarajevo, respectiv Nürnberg. Toată lumea se preocupă să „facă“ documentar, dar ce se întîmplă cu el odată ce iese pe piaţă – e o altă discuţie, care merită abordată.

Cum vedeţi documentarul românesc de azi?

Vioi, divers, batjocorit de autorităţi şi – cu mici excepţii – ignorat de televiziuni. E un miracol că există. Sînt foarte mîndru că avem felurite filme româneşti, inclusiv un debut cu un scurtmetraj (Patul e stricat, al Ralucăi Răcean-Gorgos), precum şi avanpremiera filmului lui Iepan, Odessa, prezentat la noi ca work in progress, acum doi ani. Şi mai sînt filme care vorbesc despre România, chiar dacă realizatorii lor locuiesc în alte părţi. Două dintre ele sînt de privit în oglindă, pentru că amîndouă scormone într-un cufăr de poveşti intime, despre cum e să creşti în timpul comunismului şi după. Acestea sînt Anatomia unei plecări (de Şerban-Oliver Tătaru) şi După tăcere (de Vanina Vignal). Şi, ca să punem lucrurile în perspectivă, Adina Brădeanu vă prezintă un program de filme de la „Sahia“, intitulat Oldies but Goldies. Sper că toate acestea alcătuiesc un meniu copios, din care spectatorii se vor înfrupta cu plăcere.

Programul complet al festivalului poate fi găsit pe www.oneworld.ro.

Alexandru Solomon este directorul festivalului One World Romania.

a consemnat Ana Maria SANDU