Venezia 68
Multe filme şi antren
Anul acesta a fost o ediţie cu filme capabile să fascineze, modificînd raportul dintre cinema şi spectatori. Opere în care vulgaritatea este trăită ca fatalitate.
Pentru prima dată în istoria Mostrei, toate cele 65 de lungmetraje, prezentate în cele trei secţiuni oficiale, au fost în premieră mondială, alese din 5200 de titluri. Impresionant numărul ecranizărilor după romane, piese de teatru, cronică.
Criză de inspiraţie sau pasiune pentru literatură?
Tinker Tailor Soldier Spy de Tomas Alfredson după romanul lui John le Carré (am cumpărat cartea, poate înţeleg şi eu cine este spionul), Wuthering Heights de Andrea Arnold după Emily Brontë (săraca Emily, dacă ar şti...), Texas Killing Fields de Ami Canaan Mann (fata lui Michael), inspirat de articole de cronică neagră (slab, iar Sam Worthington nu-l poate salva), The Ides of March de George Clooney, adaptare după o piesă de Beau Willimon, A Dangerous Method al lui David Cronenberg, scris de Christopher Hampton după o carte de John Kerr, A Simple Life de Ann Hui, inspirat de fapte şi persoane reale, Carnage de Roman Polanski după piesa de teatru Le Dieu du Carnage, de Yasmina Reza, Faust al lui Sokurov, adaptare a tragediei lui Goethe, Himizu de Sion Sono, inspirat de un manga, Wilde Salome în care Al Pacino îi aduce un omagiu lui Oscar Wilde, La folie Almayer al lui Chantal Akerman, după un roman al lui Conrad.
Dacă nu e literatură, este istorie în filmul Madonnei, W.E. (dezastru!), viaţa lui Wallis Simpson şi a lui Edward VIII; iar Saideke Balai al lui Wei Te-Sheng povesteşte istoria aborigenilor din Taiwan la începutul secolului al XX-lea. Puţine scenarii originale: Emanuele Crialese în Terraferma, Killer Joe al lui William Friedkin, The Exchange al israelianului Eran Kolirin, Alpis al lui Yorgos Lanthimos, Shame al lui Steve McQueen şi Dark Horse al lui Todd Solondz, o perlă rară, la care rîzi în hohote de tragedia unui om neiubit de nimeni. Solondz e unicul regizor capabil să realizeze un astfel de film.
Am văzut familii superdisfuncţionale, catastrofe naturale (Cernobîl şi Fukushima), radiaţii şi tsunami, virusuri mortale, adolescenţi abuzaţi, sex, nuduri integrale, violuri, violenţă în familie, copii cu sindromul Down, femei cu sindromul Stockholm, azile de bătrîni şi proteze în pahar, fobii, isterie, nevroze şi psihoze, erori judiciare, carnagii, politicieni corupţi, imigraţie clandestină, o lume fără principii. Adică lumea noastră. Şi ne-am pus întrebarea fundamentală: dragostea va triumfa? Nu, după părerea lui Todd Solondz (ar fi meritat un premiu!)...
Lei, Cupe, Oselle şi... Faust
Juriul de la Veneţia 68 s-a descurcat mai onorabil decît cel de anul trecut, al lui Tarantino. Singura problemă e că pe juraţi nu i-am zărit pe la Lido. Vedeau filmele separat, la hotel, sau împreună (rar) pe o insuliţă misterioasă din Lagună. Darren Aronofsky a apărut în ultima zi, slab şi deprimat. Pe David Byrne îl ador (acum cîţiva ani eram obsedată de Talking Heads), Téchiné seamănă din ce în ce mai mult cu Peter Cushing, italienii Mario Martone şi Alba Rohrwacher parcă se întrebau ce caută ei pe acolo, Todd Haynes se gîndea la Mildred Pierce, iar pe Liisa Ahtila chiar nu o cunosc.
Leul de Aur a fost o poveste anunţată încă de la început: „Cum să nu cîştige Faust al lui Aleksander Sokurov?“. Eu, silitoare, am încercat să-l văd, dar am rezistat 75 de minute din 135... Reverie sufocantă, kitsch, şobolani, maţe, Mefistofel cu carapace de plastic care elimină gaze intestinale, limba lui Goethe densă. Persoanele nefericite sînt periculoase, spunea Goethe. Am ieşit şi am alergat la Veneţia să văd Mad Men, ca să-mi refac ochii. Shame on me!
Cupa Volpi pentru cel mai bun actor avea gravat pe ea numele lui Michael Fassbender, imposibil să nu-l premiezi în Shame (a contat, cred, şi rolul lui Jung interpretat în filmul lui Cronenberg, tot în competiţie). „The sexy bastard“ ocupă ecranul cu un nud masculin perfect şi e genial modul în care exprimă durere şi disperare şi ruşine în timp ce face lucrurile alea singur, la birou, pe Skype, cu femei, cu bărbaţi, în doi, în trei, pe muzică de Bach (Glenn Gould la pian; variaţii de sex pe Variaţiile Goldberg). M-am dus să-l văd la conferinţa de presă, unde a spus că scenele de sex i-au cauzat jenă şi probleme cu logodnica. I’m officially in love with Fassbender! Cînd am intrat la conferinţă aveam un tricou gri, cînd am ieşit se umpluse cu inimioare roşii.
Cupa Volpi pentru cea mai bună actriţă: chinezoaica Deanie Yip pentru A Simple Life, năucitor de bună (în cuplu cu Andy Lau) în rolul unei femei care îmbătrîneşte domol dar inexorabil, după o viaţă fără lovituri de teatru. Premiul Special al Juriului i-a revenit italianului Emanuele Crialese pentru cel mai prost film al lui, Terraferma (se zvoneşte că a fost preţul pe care a trebuit să-l plătească Marco Müller pentru a rămîne la Veneţia)... Leul de Argint pentru Regie i-a fost înmînat chinezului Cai Shangjun pentru People Mountain People Sea, filmul surpriză, pe care l-am ratat cu graţie ca să ne ducem în grup la Maternity Blues, să o „sărbătorim“ pe Monica Bîrlădeanu, singura actriţă româncă prezentă anul acesta la Lido.
Osella pentru imagine i s-a cuvenit operatorului Robbie Ryan pentru Wuthering Heights, singurul lucru apreciabil din film. Osella pentru cel mai bun scenariu i-a fost atribuită grecului Yorgos Lanthimos pentru suprarealistul Alpis.
Ineluctabil premiul de interpretare „Marcello Mastroianni“ pentru tînărul cuplu genial, cvasi-splatter, din japonezul Himizu: Shota Sometani şi Fumi Nikaido. Pentru că la Veneţia 68 au fost protagonişti actorii. Se spune că Sir Laurence Olivier, cînd se uita la un film care îl încînta, se ridica în picioare şi spunea: „Doamnelor şi domnilor, aţi văzut un actor care ştie să-şi facă meseria!“. Filmul de deschidere, The Ides of March, ar fi banal dacă nu ar fi interpretat de Ryan Gosling, care ia lecţii de viaţă de la Philip Seymour Hoffman şi Paul Giamatti. Nu există cuvinte pentru a descrie performanţa protagoniştilor din Carnage; sînt suficiente numele: Jodie Foster, Kate Winslet, John C. Reilly şi Christoph Waltz. În filmul lui Tomas Alfredson joacă Gary Oldman, Colin Firth, Toby Jones şi nebănuiţii Tom Hardy (să vedeţi The Take!) şi Benedict Cumberbatch (să nu rataţi Sherlock Holmes!).
Magnifică Vanessa Paradis în Café de Flore al canadianului Jean-Marc Vallée! Mai bună decît soţiorul Johnny Depp (ar trebui ca ea să joace mai des, iar el să stea acasă cu copiii). A Dangerous Method e ţinut pe umeri de Michael Fassbender şi Viggo Mortensen. Păcat de Keira Knightley care strică filmul... În Killer Joe sînt superbi toţi: Gina Gershon (o actriţă subevaluată), Thomas Haden Church, Emile Hirsch, revelaţia Juno Temple şi chiar şi Matthew McConaughey (în versiune director’s cut), în cel mai bun rol al lui.
Carey Mulligan în Shame reuşeşte o performanţă rară: să nu dispară de pe ecran cînd e în acelaşi cadru cu Fassbender.
Divini şi protagoniştii lui Todd Solondz: Mia Farrow (redux), Christopher Walken, Selma Blair şi dolofan-duiosul Jordan Gelber.
Menţiune specială pentru actriţele din Alpis, Ariane Labed şi Aggeliki Papoulia. Paradă de stele în Contagion de Steven Soderbergh: Matt Damon, Kate Winslet, Jude Law, Gwyneth Paltrow.
Iar Val Lauren e unicul element notabil în Sal de James Franco (biografie afectivă a lui Sal Mineo, ucis la 37 de ani).
Standing ovation în sală pentru Philippe Torreton în Présumé coupable de Vincent Garenq, film care a cîştigat Venice Days.
Dar la această Veneţie a actorilor în stare de graţie am văzut şi dude-dudissime: în frunte cu Monica Bellucci, penibilă în filmul lui Philippe Garrel, Un été brûlant, Abbie Cornish în W.E. (dar e vina Madonnei, că ea e actriţă bună, vezi Bright Star), James Howson, adică Heathcliff negru din Wuthering Heights, un fel de Lenny Kravitz în mizerie, inexpresiv şi rece, şi de fapt toţi actorii din filmul regizoarei Andrea Arnold, care mi-a masacrat romanul preferat cu replici care ar fi făcut-o pe sfioasa Emily Brontë să se ruşineze: „He’s a nigger“, „Stupid whore“, „Fuck you all, you cunts“...
Spritzgeddon
Imagini de neuitat: felaţia KFC din Killer Joe, spînzurătoarea roşie pe care părinţii o pregătesc acasă pentru nefericita din Himizu, „New York, New York“ cîntată în versiune jazz de Carey Mulligan în Shame, Madonna, imprevizibilă şi capricioasă, într-un cuvînt „superstar“, un film belgian cu vaci şi cooperative de fermieri văzut în Sala Volpi în timp ce afară lumea urla „Madoonnnaaaa!“, pentru că trecea The Material Girl pe covorul roşu, Kate Winslet Forever (ce femeie!), ironia subtilă cu care Viggo Mortensen îl interpretează pe Freud în filmul lui Cronenberg şi răspunsul lui la întrebarea unui jurnalist: „Psihanaliză?! Prefer să vorbesc cu un taximetrist!“, ultimele minute din Himizu (SUMIDA, DON’T GIVE UP!! – vreau să învăţ cum se spune şi în japoneză), invidia mea cînd Cristi s-a dus la masă cu Guy Pearce, dialogul din Alpis dacă este sau nu gimnasta suficient de pregătită ca să evolueze pe o piesă pop, secvenţa „vomiting Kokoschka“ din Carnage.
Şi fotografia noastră a unui aperolspritz în pahar: Spritzgeddon. La anul putem participa cu ea la Bienala de Artă!
Dana Enulescu este jurnalistă.
