Turbo-melo euro-senzualist

● Accidentul (Despre rugină şi oase) / De rouille et d’os (Franţa, 2012), de Jacques Audiard.

Primit de critică, peste tot pe unde a rulat, cu doze mari şi mai mult sau mai puţin egale de deriziune şi emoţie profundă – ambele perfect justificabile –, De rouille et d’os al lui Jacques Audiard n-a fost distribuit în România decît pe DVD. Atunci cînd o dresoare de balene orca din Antibes (Marion Cotillard) suferă un accident de muncă, ambele picioare îi sînt amputate de deasupra genunchilor. În urma accidentului, ea devine tot mai apropiată de un hoinar belgian (Matthias Schoenaerts), care, recent trezit cu un copil pe cap, lucrează cînd ca paznic de antrepozit, cînd ca gorilă într-un club de noapte, şi-şi suplimentează veniturile din lupte ilegale. Aşadar, street fighting vandamme-ist şi picioare mîncate de orci, într-un singur film, care mai este şi un love story.

Componenta asta de senzaţionalism tabloid – pe care Audiard nu face nimic ca s-o dilueze – constituie ornamentaţia unei naraţiuni despre vindecare. Dar, lucru neobişnuit în naraţiunile astfel orientate, cinetica narativă este una demnă de un film de acţiune. Etapele vindecării femeii nu sînt atît arse, cît comprimate şi înlănţuite pe repede-nainte: în succesiune rapidă, ea redescoperă plăcerile soarelui mediteranean, ale înotului, ale dansului (în scaun cu rotile), ale sexului, ale şofatului şi ale unei activităţi înrudite cu dresura – e vorba despre impresariatul de lupte ilegale –, totul cu ajutorul aceluiaşi animal de bărbat, al cărui efect (iniţial) benefic asupra ei pare să derive din faptul că, deşi cel mai adesea blînd în purtări, el nu se arată niciodată înduioşat de dizabilitatea ei. În măsura în care cioturile ei de picioare par să-l impresioneze în vreun fel, e vorba mai degrabă despre ceva fetişist (ceva împărtăşit şi de aparatul de filmare al lui Audiard). În rest, o satisface (şi o înşală) la fel ca pe oricare alta dintre celelalte femei cu care se află în relaţii de fuck buddies – asta pînă cînd un al doilea accident (aproape la fel de senzaţional precum cel cu orca) îl face să-şi conştientizeze nevoia de ea (Zampano style) şi să-şi demareze propriul proces de vindecare. În acest film de Audiard, prea-de-totul melodramatic este luat în braţe la fel de vîrtos ca într-un film de Alejandro González Inárritu. (La cele două accidente simetrice se mai adaugă şi ceva melodramă socială: este parte din jobul de paznic de noapte al Zampano-ului să instaleze camere de supraveghere ilegale, care să le furnizeze patronilor pretexte pentru a mai da afară din angajaţi, în vremurile astea de criză; lăsîndu-se folosit astfel de către exploatatori, animalul nostru sfîrşeşte prin a-i face rău, în mod direct, unei persoane căreia îi datora recunoştinţă.) Însă De rouille et d’os nu e „greu“ şi cu morgă, ca un film de Inárritu, ci mercurial şi „proactiv“ – personajele sale nu dedică aproape nici un pic de timp plînsului, fiind mereu în mişcare.

Senzaţionalismul e şi senzualism sau senzorialism. Slujbele personajelor şi o parte dintre spaţiile frecventate de ele – spectacolele acvatice, luptele de stradă, cluburile de noapte – oferă ocazii consistente pentru mitralierea senzorială a spectatorului, dar şi secvenţele liniştite ale filmului tind să valorifice copios elemente precum lumina mediteraneană şi sunetul de ambianţă. Cînd eroina iese la plimbare pentru prima dată după accident, soarele joacă în ochelarii ei de protecţie, sunetul de ambianţă e amplificat, iar Audiard dedică un cadru umbrelor proiectate de ea şi de erou în după-amiaza mieroasă. Parte din ce-i apropie pe dresoare şi pe luptător e lăcomia lor de senzaţii, pe care Audiard o dublează cu a lui – dacă, spre sfîrşitul filmului, regizorul mută acţiunea într-o regiune înzăpezită, el o face şi de dragul contrastului între textùri. Stilul regizoral al lui Audiard poate fi numit „turbo-pop“: accidentul eroinei e montat în paralel cu joggingul eroului şi pus pe muzica ascultată de el la căşti; exploziile de muzică pop sînt frecvente; nu lipsesc ralantiurile (în timpul luptelor lui) şi nici distorsiunile impresioniste ale imaginilor şi ale sunetelor (tot în timpul luptelor lui, dar şi al accidentului ei). Pop-ul e „abrazat“ prin amestecarea cosmeticalelor sale cu elemente de euro-realism social: navigaţia cu mînă sigură, mainstreamizat-dardenniană, prin medii imigranto-(lumpen)proletare; denunţarea en passant a precarizării poziţiei muncitorilor în raport cu angajatorii; ciocnirile dure dintre erou şi băieţelul său neglijat (la un moment dat, acesta refuză să mai iasă din coteţul cîinelui, la care taică-su, brutal, pune furtunul pe el); şi, în fine, relativa opacitate emoţională a eroului şi a eroinei – uniţi în aprecierea vieţii la nivel de senzaţii, nici el, nici ea nu obişnuiesc să iasă în faţă cu sentimentele lor mai complexe. Totul făcut cu multă dexteritate.