Thomas Vinterberg. „Încă un rînd” de Dogma ’95
În urmă cu 27 de ani, pe 13 martie 1995, se încheia la Copenhaga controversatul The Vow of Chastity (Jurămîntul de castitate), decalogul grupării Dogma ’95, fondată de către cei doi mari cineaști, Lars von Trier și Thomas Vinterberg. Această mișcare-manifest idealistă se împotrivea Artificialului prin cîteva porunci ce păreau a fi unele definitive – interdicția de a credita regizorul, de a folosi lumină artificială, de a construi povestea în interiorul unui gen cinematografic ș.a.m.d.; în mod evident, manifestul își propunea o cvasi-suprapunere a convenției de film de ficțiune în registrul home-movie-ului, o apropiere cît se poate de insesizabilă, obiectivă și verosimilă, de realitate. Două dintre filmele-cult ale acestei mișcări au fost Festen / The Celebration (Thomas Vinterberg, 1998) și Idioterne / The Idiots (Lars von Trier, 1998), însă manifestul s-a stins anticipativ din cauza falselor așteptări impuse și limitărilor sale – imposibilitatea construcției unei realități perfect nealterate în convenția filmului de ficțiune, în care nimic nu poate fi total aleatoriu. Mi se pare fascinant modul în care încă se resimt efectele Dogmei ’95 în cazul ambilor cineaști, al căror traseu cinematografic ulterior devine totuși atît de diferit.
În acest text îmi propun să revizitez trei filme cheie ale lui Thomas Vinterberg (52 ani), un cineast poate mai așezat și mai echilibrat, dacă vorbim în termeni „clasici”, față de Lars von Trier (care nu a eșuat să-și șocheze spectatorii atît cinematografic, prin filme care ating teme controversate, cît și prin viziunea sa despre viață și expunerea unor idei politice de nemenționat acum), cineast ale cărui (cel puțin) trei filme aș dori să le amintesc – Antichrist (2009), Melancholia (2011), The House That Jack Built (2018). Vinterberg a menținut un traseu poate mai sigur, mai puțin strident, în congruență cu propriile valori, abordînd teme extrem de personale și autentice. Din cele unsprezece lungmetraje ale cineastului danez, voi vorbi despre trei dintre filmele care au reușit să consolideze cel mai vizibil un stil auctorial recognoscibil, asigurînd un traseu cinematografic extrem de precis.
În 1998, Festen / The Celebration cîștigă premiul cel mare la Cannes, un film al cărui cineast era ne-creditat, respectîndu-se (încă) dogmatic Dogma. Pelicula propune o reinterpretare hamletiană într-o Danemarcă postmodernă, unde o petrecere se transformă într-un haos fără sfîrșit. Acest festen este de fapt o „ceremonie finală”, în interiorul căreia se vor dezvălui, de către cei trei copii, cele mai brutale traume la care au fost supuși de către pater familias, o ceremonie care în mod anticipativ va reprezenta un punct terminus al acestei familii, spre deosebire de camera-martor neanticipativă, care urmărește fluid și continuu, în manieră home-movie tot ce i se derulează în „față”. Vinterberg recompune, în varianta Dogma, o întreagă saga a acestei familii parcă desprinsă din Fanny och Alexander / Fanny and Alexander (Ingmar Bergman, 1982), inducînd imaginativ spectatorului valoarea de document – posibilitatea urmăririi vieților personajelor atît înainte, cît și după acest punct de climax. Următorul mare succes cinematografic nominalizat și în cadrul Berlinalelor este Submarino (2010), care vorbește tot despre traume și despre întîlnirea a doi frați la înmormîntarea mamei. La doi ani distanță, cineastul danez creează una dintre cele mai profunde pelicule ale ultimelor decade, Jagten / The Hunt (2012), un film ale cărui recunoașteri și premii devin mai puțin relevante.
Cred că, odată cu Jagten / The Hunt, tema comunității și a intimității devin mărci auctoriale ale cineastului, pe care le vom regăsi ulterior în Kollektivet / The Commune (2016), dar și în recenta, și cea mai de succes peliculă a cineastului, Druk / Another Round (2018). Mi se pare esențială în cazul ambelor pelicule (Jagten și Druk) întîlnirea pregnant resimțită dintre autor-actor, un exemplu de muncă colaborativă ce funcționează remarcabil pentru Thomas Vinterberg și Mads Mikkelsen. Jagten centrează povestea în jurul unui educator, Lucas (Mads Mikkelsen), într-un orășel danez de provincie, locul în care nu se întîmplă nimic. Și tocmai pe acest fond, și în urma unor false acuzații de pedofilie (pe care în calitate de receptori, le cunoaștem din început ca fiind false, povestea nu este construită în convenția unui thriller à la Agatha Christie), comunitatea – acel spațiu închis, sigur – se va întoarce iremediabil împotriva lui. Poate cel mai relevant mi se pare modul în care Vinterberg lucrează cu două concepte fundamentale – adevărul și memoria, mai precis modul în care memoria colectivă și individuală parcă se dezintegrează prin repetarea în buclă, fără discernămînt, a unor false adevăruri, în mijlocul cărora, într-un mod atît de complex și delicat, așază un copil. Iar acel Adevăr se modifică brusc și fundamental, subiectivizîndu-se în urma unor traume generaționale și trans-generaționale. Jagten vorbește cu empatie despre pierderea inocenței, despre dragostea care se transformă în frică, despre (ne)vinovăție și fragilitate, tematici bazate pe studii îndelungate asupra unor cazuri reale, în care copiii devin victimele atît ale unui sistem social disfuncțional, cît și ale celui intern, al spațiului familial nesigur. Iar plasarea acestui subiect tocmai în mijlocul unei comunități strînse, aproape idilice, în care empatia pare că funcționează mai mult decît în aparență, este cu totul covîrșitor.
În 2018 se lansează Druk / Another Round, recenta peliculă a lui Vinterberg, premiată și cu Oscarul pentru cel mai bun film străin. Thomas Vinterberg, alături de scenaristul Tobias Lindholm, și-au propus inițial să creeze o comedie-dramă despre importanța alcoolului în istoria umanității, plasîndu-și personajele în același tip de comunitate închisă, mai precis în cadrul unor patru prieteni profesori, care își stabilesc o proprie dogmă (făcîndu-se aici și o autotrimitere) în raport cu alcoolul, folosit în orice împrejurare, la orice oră, în scopuri aproape terapeutice, scopuri ce devin, inevitabil, unele autodistructive. Ida Vinterberg, fiica cineastului, urma să-și facă debutul în lumea cinematografică, portretizînd-o pe fiica adolescentă a lui Martin, interpretat de către același Mads Mikkelsen, oferind perspectiva copilului îngrijorat în raport cu direcția spre care părintele se îndreaptă. La patru zile după începerea producției, Ida moare într-un accident de mașină – trauma resimțită de către autor va reconfigura traseul poveștii inițiale și practic va recompune întreg universul narativ, dominat de suferința personală. Implicit, această peliculă va deveni cea mai intimă, revelatoare și autentică poveste pe care Vinterberg reușește să o conducă într-un mod remarcabil, îmbinînd elementele ludice, absurde, puerile (competiția celor patru profesori în cursa etilică și jocurile apărute între aceștia) cu drama personală, cu autodistrugerea, cu singurătatea, practic cu efectele iremediabile pe care acest inițial „joc” le va avea asupra celor patru personaje și asupra famiilor lor. Una dintre secvențele esențiale ale acestui film, condusă cu aceeași precizie de care vorbeam anterior, este cea în care, în urma tuturor dramelor personale și individuale prin care trece fiecare dintre cele patru personaje, Martin dansează (Mads Mikkelsen fiind la bază coregraf și dansator, reușește să ofere o performanță senzațională, în congruență cu piesa muzicală de la finalul filmului, What a Life, intepretată de trupa danează Scarlet Pleasure) – o secvență atît de în afara convenției filmice, complet neanticipativă, neconvențională și riscantă în termeni pragmatici, care oferă exact acel moment de trezire la viață despre care vorbește Vinterberg în raport cu moartea fiicei sale. Cei patru profesori deveniți alcoolici vor fi parcă sudați într-un grup terapeutic, în congruență cu cel real de care însuși autorul avea nevoie în producția acestui film.
„Pe platou, par democratic într-un fel, dar nu sînt”, afirma cineastul într-un interviu din 2015 cu privire la Festen și la metoda proprie de lucru, acea precizie nedemocratică ce se reconfigurează cel mai vizibil în Another Round, în care, forțat de împrejurările personale sau nu, Vinterberg creează acest film colaborativ, alături de scenaristul său și de Mads Mikkelsen, iar acea precizie dogmatică primește noi valențe. Întregul traseu cinematografic al cineastului este unul echilibrat și constant, avînd trei momente-cheie, care funcționează în crescendo – stilul auctorial se formează inevitabil în Festen; alături de Lars von Trier, Susanne Bier, Harmony Korine, Thomas Vinterberg se înscrie în acest manifest idealist și improbabil, al unui realism căutat, care încetează rapid să mai funcționeze. Însă rămîne consecvent unor principii și unei precizii, ulterior și mai vizibile în Jagten și Another Round, adăugîndu-se tocmai acele straturi ale profunzimii, ale vulnerabilității și ale intimității, fără încercarea de a mai constrînge povestea în limitele unei convenții impuse cum a fost Dogma’95. Dacă inițial scopul era unul demonstrativ, reprezentat tocmai de construcția unei lumi originale, în care nu există lumină artificială, convenție de gen, muzică extradiegetică și nici o altă interdicție din decalogul dogmei, acum toate acestea servesc poveștii atît cît trebuie, nealterînd realismul, ci tocmai potențînd autenticitatea – cea diegetică, dar și cea legată de mecanismul propriu-zis al creării filmului.
Ilinca Straton este cineast.
Foto: Thomas Vinterberg (credit foto: Magnus Fröderberg/norden.org - wikimedia commons)
