Filme care lasă urmă - interviu cu Alexandru SOLOMON

A început festivalul de film documentar One World România. După cum ne avertizează afişul actualei ediţii, ne aşteaptă „filme brici”. Au fost invitate 50 de documentare împărţite în opt secţiuni. Le puteţi vedea la Cinemateca Eforie, Cinemateca Union, Cinema Corso şi la Noul Cinematograf al Regizorului Român.

Care sînt secţiunile ediţiei de anul acesta şi cum au fost stabilite?

Era limpede că trecînd prin ce s-a petrecut prin lume în anul 2011 trebuia cumva să reflectăm, pe de o parte, starea asta de turbulenţă excesivă – cred că am fost spectatorii unor schimbări excepţionale; pe de altă parte, şi în România lucrurile au părut că se schimbă puţin, că societatea începe să fiarbă; în fine, am simţit că adesea atunci cînd se vorbeşte de drepturile omului, lumea se gîndeşte la marile injustiţii cînd, de fapt, rădăcina acestor nedreptăţi se află în celula de bază a societăţii, cum i se spunea pe vremuri, în familie. Secţiunile festivalului acoperă aceste direcţii. Prima se numeşte „Revoluţii online“ şi e dedicată revoluţiilor mai mult sau mai puţin reuşite din Tunisia, din Egipt şi din Iran. Apoi e „Secţia Politică“ – o secţiune în care e vorba de societăţi îngheţate, de state în care lucrurile se mişcă cu timiditate, cum ar fi Cuba, din nou, Iranul, sau Rusia. Secţiunea intitulată „Muncă şi răsplată“ se ocupă de problemele economice ale oamenilor. Există şi cîteva secţiuni mai intimiste, ele vorbesc despre ce se întîmplă în mediul familial sau chiar la nivel individual: „Secţia Probleme de Familie“, „Secţia Minori şi Bătrîni“ şi „Secţia Paşapoarte“.

Ce arată aceste filme în comparaţie cu ce vedem la televizor, pe site-uri, prin ziare?

E o perspectivă mult mai aşezată şi mai profundă. La televizor şi în ziare vedem de obicei doar vîrfurile, informaţiile sînt prezentate pe fugă şi cei care le urmăresc nu apucă să înţeleagă mare lucru. Documentarele alese au urmărit nişte fenomene pe o perioadă mai lungă şi sînt spuse dintr-un punct de vedere personal. Tocmai faptul că sînt nişte filme de autor le dă o valoare mai mare. Iar spectatorul are şansa să înţeleagă mai multe.

Unele dintre filmele invitate la festivalul One World România nu pot fi arătate în ţara în care au fost produse. Ce înseamnă pentru realizatorii lor faptul că ele circulă acum într-o ţară exotică – cum este România pentru Iran, de pildă?

Cred că e important ca aceste filme să fie văzute. Să luăm, de pildă, cazul lui Jafar Panahi, unul dintre cei mai importanţi regizori iranieni. El a fost arestat de mai multe ori şi în 2010 a primit o sentinţă pentru propagandă împotriva Republicii Islamice a Iranului: şase ani de închisoare plus privarea de alte drepturi (de a călători în străinătate, de a da interviuri, de a face filme). Chiar în ziua în care îşi aştepta, în libertate, sentinţa definitivă, l-a invitat pe prietenul său Mojtaba Mirtahmasb şi l-a rugat să-l filmeze în timp ce avea să explice cum va arăta următorul lui film pe care n-o să-l mai facă niciodată. A ieşit This is Not a Film, un documentar care, deşi filmat într-o singură zi, în apartamentul lui Jafar Panahi, reuşeşte să surprindă realitatea de pe o stradă, dintr-un întreg oraş, din ţara întreagă.

Faptul că acest film circulă prin Occident ameliorează sau înrăutăţeşte situaţia lui Panahi?

E greu de stabilit. Cred totuşi că, din experienţa postului de Radio Europa Liberă, pe care o cunosc, faptul că s-a vorbit despre cazuri de represiune în exteriorul ţării a asigurat o minimă protecţie celor ameninţaţi de Securitate. Dacă nu s-ar şti nimic despre ei, atunci regimul ar putea să-i lichideze foarte uşor. Aşa, măcar există un fel de supraveghere de la distanţă.

Festivalul de film documentar One World a început în 1999 la Praga şi s-a extins ulterior în mai multe oraşe europene şi nu numai. Cum funcţionează această iniţiativă?

Acum cinci ani, directoarea de atunci a Centrului Ceh, Monika Stepanova, a vrut să facă la Bucureşti o replică a festivalului de la Praga. După care festivalul de aici a prins rădăcini şi a devenit autonom. Programul festivalului nostru e original – în sensul că nu-i o copie a celui de la Praga. Sîntem în continuare parteneri cu Centrul Ceh, dar lucrăm independent de festivalul-mamă. Există între timp o întreagă reţea mondială care cuprinde 15 festivaluri One World.

Cum vă explicaţi că un institut cultural de mici dimensiuni, cum e Centrul Ceh, susţine un festival atît de mare, şi care nu-i neapărat nici ceh, nici românesc, ci internaţional?

Asta ţine de mentalitatea şi deschiderea celor care conduc acest centru cultural, care e oricum foarte preocupat de promovarea filmelor documentare. Centrul Ceh difuzează în fiecare luni film documentar. De asemenea, drepturile omului sînt o prioritate a politicii statului ceh încă de la primul mandat al lui Václav Havel ca preşedinte. Aviz amatorilor – inclusiv statului român.

În festival sînt anunţate şi dezbateri cu cineaşti şi disidenţi. Despre ce e vorba?

E vorba în primul rînd de grupul Voina, un grup de artişti, activişti, anarhişti din Rusia. Cîţiva dintre ei nu pot părăsi ţara – unii sînt chiar la închisoare. Doi dintre membrii acestui grup vor veni la Bucureşti şi vor prezenta la MNAC o retrospectivă video a grupului. În plus, mai este aşteptat şi rectorul Academiei de Film de la Tirana. Acesta e un alt caz interesant şi relevant pentru un festival dedicat drepturilor omului: Academia respectivă e o iniţiativă privată care se confruntă mereu cu poliţia coruptă care ameninţă să-i desfiinţeze. De fapt, e vorba de interesele unor dezvoltatori imobiliari care jinduiesc după acel teren. Rectorul Academiei este el însuşi regizor de film, a studiat la Bucureşti şi vine, printre altele, şi ca să ne arate filme şi fotografii despre ciocnirile dintre profesori şi studenţi, pe de-o parte, şi poliţia albaneză, pe de altă parte.

În afară de festivaluri – care îşi au publicul lor şi care fac săli pline – filmul documentar nu are audienţă prea mare în România. De ce?

Ca să vorbesc din experienţa mea, pot spune că filmele pe care le-am produs au făcut, pentru tronsonul orar în care au fost difuzate, audienţe mai bune decît alte tipuri de emisiuni. Aş spune că există un apetit al publicului pentru documentare şi pentru filmele care vorbesc într-o manieră interesantă şi creativă despre problemele care ne frămîntă. Sigur, documentarul nu e un business hollywoodian. Dar eu sînt optimist.

Cum se poate promova filmul documentar?

Important e ca aceste filme să circule şi să fie văzute. Accesul la acest gen de film e încă limitat, mai ales în provincie. Asta e o altă nedreptate. Aşa că încercăm să mergem spre public. În fiecare toamnă, One World România pleacă On Tour. Anul trecut am mers în opt oraşe şi am proiectat cîteva dintre filmele selectate în festivalul de la Bucureşti. O altă iniţiativă e să scoatem anual cîteva DVD-uri cu filme din festival. Anul acesta vrem să publicăm cinci filme din zestrea festivalului.

La fiecare ediţie au existat un slogan, o temă, un titlu – însoţite de un afiş cu impact vizual puternic. Anul acesta sloganul e „Filme brici“. La ce se referă?

Se referă în primul rînd la calitatea filmelor. Dar şi la impactul lor: sînt filme tulburătoare, crude, tăioase. Lasă o urmă. Asta e cel mai important lucru pentru un film, pentru orice film. 

a consemnat Matei MARTIN

Alexandru Solomon este regizor de film documentar şi directorul festivalului One World România. Detalii despre festival la www.oneworld.ro