Cum operează The Social Network

Săptămîna trecută am protestat împotriva unora dintre interpretările generate la noi de Reţeaua de socializare, interpretări care-l zugrăveau pe protagonist – Mark Zuckerberg, tînărul inventator al Facebook-ului – fie ca pe un membru tipic al unei noi-generaţii-fără-Dumnezeu, fie ca pe un nou tip de monstru, produs de epoca Internetului. Ceea ce pierd din vedere asemenea interpretări, în graba lor de a citi zeitgest-ul pe chipul personajului, e faptul că portretul lui conţine multe dintre elementele tradiţionale (deci nici pe departe noi) ale reprezentării individului de geniu în arta populară. De pildă, una dintre cele mai venerabile convenţii din biografiile romanţate de genii – aşa-numitul „moment evrika“ – apare şi aici, în secvenţa în care întrebarea unui alt student despre o colegă de-a lui de grupă, şi anume dacă aceasta e cuplată sau liberă, îl face pe Zuckerberg să realizeze că pagina de Facebook ar deveni mai atractivă dacă ar conţine şi asemenea informaţii. Mai mult, atunci cînd Zuckerberg o ia la fugă spre casă, ca să adauge această tuşă la creaţia sa, descoperim (odată cu el) că afară e iarnă, pe cînd hainele lui sînt de vară. Şi astfel, filmul onorează încă o convenţie venerabilă a reprezentării geniului în arta de masă: savantul e distrat; dacă ceea ce depăşeşte media provoacă nelinişte, convenţia asta linişteşte – geniul e parţial „domesticit“, poate fi privit ca un animăluţ nostim. Performanţa regizorului David Fincher şi a scenaristului Aaron Sorkin e aceea de a portretiza geniul într-un mod care se conformează normelor artei de masă şi care totuşi nu-l „domesticeşte“ (decît în mică măsură). Nu întîmplător, momentul în care, îmbrăcat în pantaloni scurţi, Zuckerberg dă de zăpadă, e filmat de la distanţă: Zuckerberg nu-i un clovn – din contră, e atît de defensiv încît, în pofida lipsei lui de talent pentru relaţiile sociale, rareori se pune în situaţii ridicole. Sorkin şi Fincher sugerează că Zuckerberg e mînat în luptă de puternice resentimente sociale (universitatea sa, Harvard-ul, e plină de „frăţii“ şi de cluburi exclusiviste, la care el n-are acces), dar şi de dorinţa de a impresiona o anumită fată – această din urmă explicaţie fiind, iarăşi, una dintre căile clasice prin care cultura populară „domesticeşte“ (face mai digerabil) geniul. Dar (şi în asta constă performanţa) aceste explicaţii sînt invocate cu suficientă fineţe încît ele să nu explice totul: Zuckerberg rămîne parţial inaccesibil – ce-l mînă în luptă nu e reductibil la explicaţii „domesticitoare“. Pe blogul său de pe site-ul revistei The New Yorker, Richard Brody afirmă, provocator, că The Social Network reuşeşte acolo unde Amadeus eşuează. Realizatorii lui Amadeus l-au împărţit pe Mozart în două – partea de geniu şi partea de clovn – şi au reprezentat mai mult partea a doua, bazîndu-se pe muzica lui Mozart pentru reprezentarea celei dintîi; iar pe post de ciment care să lege cele două părţi au invocat „misterul geniului“. Pe cînd misterul lui Zuckerberg are mai mult de două elemente şi nu e doar invocat, ci reprezentat – elementele respective intră în reacţie sub ochii noştri, clipă de clipă. 

Dar dacă eroul e atît de dificil, cum se justifică afirmaţia lui J. Hoberman, critic la The Village Voice, cum că e greu să nu-i ţii partea împotriva gemenilor Winklevoss – nişte colegi de la Harvard, care l-au acuzat de furt intelectual? Răspunsul rezidă în magnifica viclenie cu care regizorul tratează personajul gemenilor. Aceştia nu au defecte majore. Din contră, sînt frumoşi (pe cînd Zuckerberg nu e), sînt sportivi (pe cînd Zuckerberg nu e), sînt bine-crescuţi (pe cînd Zuckerberg nu e) – proveniţi dintr-o familie bogată, care le-a asigurat tot ce-a fost mai bun, sînt conştienţi de statutul lor de membri ai viitoarei elite a ţării şi încearcă să se comporte în orice situaţie ca nişte gentlemeni. Şi tocmai pentru că sînt atît de pătrunşi de îndatorirea lor de a întrupa un ideal de perfecţiune, de a fi drăguţi, modeşti, corecţi cu toată lumea  (exact aşa cum e Superman cu inferiorii lui), gemenii „şi-o cer“ (cum se spune în popor). |n meciul lor cu Zuckerberg, ei merită să piardă pentru că sînt mari şi lenţi (ca Goliat în faţa lui David) – doi plăvani contra unei zvîrlugi. Şi bineînţeles că, în structura socială a universităţii, ei reprezintă cluburile care nu l-ar accepta niciodată pe Zuckerberg ca membru, petrecerile la care el n-ar fi niciodată invitat etc. Inventînd Facebook-ul – o nouă reţea de socializare, în care aproape toată lumea vrea să intre –, el dă peste cap acest sistem, deci repurtează o victorie pentru democraţie. Asta face din el (în pofida inaccesibilităţii lui neliniştitoare) un protagonist adecvat pentru o operă de artă de masă. Pe de altă parte, Sorkin şi Fincher ne arată clar că el nu schimbă sistemul de dragul democraţiei, ci ca să ajungă el la putere. Sorkin, care în interviuri şi-a mărturisit mefienţa în privinţa Internetului, dă acestei mefienţe o formă retorică subtilă: inventînd Facebook-ul, eroul redefineşte prietenia; pe de altă parte, eroul ne e prezentat ca un om incapabil de prietenie; ce spune asta despre invenţia lui?