Ca şi cum două fotografii ar vorbi între ele - interviu cu regizorul Jiři MENZEL

- interviu cu regizorul Jiři MENZEL -

Consideră că filmul este o muncă colectivă. Detestă regizorii care-şi tratează actorii ca pe nişte animale sau ca pe nişte peşti în acvarii. Nu s-a sfiit să-i aplice unui producător nişte lovituri de nuia în public, la un Festival de la Karlovy Vary, extravaganţă soldată cu o amendă la poliţie. Nu se consideră un artist, ci doar un om care-şi face meseria. La 28 de ani, cîştigă Oscarul pentru cel mai bun film străin (Trenuri bine păzite, 1966), apoi un Urs de aur la Berlinala din 1990 pentru Ciocîrlii de sîrmă. Ultimul lui film, L-am servit pe regele Angliei (2006) este a şasea extranizare după opera scriitorului ceh Bohumil Hrabal. Este vorba despre Jiři Menzel, cunoscut regizor de film, de teatru, actor şi scenarist, reprezentant legendar al noului val din cinematografia cehă a anilor '60, prezent la Bucureşticu ocazia retrospectivei organizate de Centrul Ceh în perioada 16-19 mai.

Privind filmele dumneavoastră, te frapează faptul că privirea cu care aţi învăluit toate personajele este una plină de înţelegere şi de tandreţe, chiar şi faţă de cele reprobabile şi dubioase. În mod clar, nu este ochiul unui moralist. Nu v-a tentat niciodată, cînd aţi fost dezamăgit de oameni, să fiţi cinic sau mizantrop?

Cinic sînt uneori, trebuie să admit, dar nu m-a tentat niciodată să cad în mizantropie. Prefer să rezolv astfel de conflicte interioare apelînd la puterea paradoxului, e un mod inteligent de a trece mai uşor peste anumite lucruri. În orice caz, nu-mi place deloc ideea că trebuie să iei toate lucrurile în serios.
 
Nu vă place să daţi lecţii, să emiteţi judecăţi radicale despre oameni?

Nu-mi place să dau lecţii pentru că nu-mi place să primesc lecţii. Din acest punct de vedere, m-am întîlnit perfect cu Bohumil Hrabal.

Sînt convinsă că, pentru mulţi, antologică rămîne scena din Trenuri bine păzite în care dispecerul feroviar (jucat de Josef Somr) din acea gară minusculă îi aplică tinerei sale colege (Jitka Zelenohorská) pe pulpe şi pe fund ştampilele oficiale ale „unităţii“. Sînt voci care au spus că şi numai pentru scena asta filmul ar fi trebuit să primească Oscarul.

Da, fireşte, e picantă. Eu n-am obiceiul să-mi revăd filmele, dar pot să vă spun că sînt unele lucruri pentru care nu pot să-mi asum meritul, nu sînt responsabil de reuşita lor şi nu le pot crea de unul singur, doar prin viziunea mea regizorală. E meritul actorilor şi al cameramanului. De exemplu, în Amintiri (Cutting it short), scena dintre Magda Vásáryová şi Rudolf Hrusínsky, în care îi pulverizează în nas uleiul de eucalipt, nu ar fi făcut doi bani dacă nu ar fi fost jucată de doi actori extraordinari. Eu nu fac decît să speculez talentul lor. Arta mea constă în faptul că am pus faţă în faţă textul lui Hrabal cu aceşti doi mari actori şi cineva a filmat. Mi s-a întîmplat să mă aflu odată în spital şi la televizorul din cameră am văzut un medalion Hrusínsky. Fireşte, a apărut şi scena pe care tocmai am amintit-o şi, după ce-am revăzut-o, mi-am zis: „La naiba, e foarte bună!“. Dar, cum am spus, nu e meritul meu.

Este adevărat că aţi vrut să schimbaţi finalul la Trenuri bine păzite, să-i deturnaţi nota tragică şi să-l mai îndulciţi, iar Hrabal v-a convins să rămîneţi totuşi la varianta textului original în care personajul principal moare brusc şi absurd?

Lucrurile nu au stat chiar aşa. Am vrut, într-adevăr, un final fericit în care actorul rămîne în viaţă. Dar l-am filmat şi am constatat amîndoi că este o încheiere proastă, neinspirată, şi am renunţat la idee pentru că acel final ar fi distrus filmul. Aşa că am rămas la versiunea originară.

În filmele dvs. nu se vorbeşte foarte mult. Adesea personajele îşi şoptesc lucruri importante la ureche, iar unele scene te fac să te gîndeşti la filmele mute. S-ar zice că nu sînteţi un adept al vorbăriei în cinema. De ce?

Am o slăbiciune pentru filmele mute şi am vrut ca spectatorul să simtă că-l trimit la ele. Eu susţin că secolul al XX-lea a adus în istorie două nenorociri: bomba atomică şi filmul sonor. Filmul e o povestire în imagini. Trebuie să fie ca şi cum două fotografii ar vorbi între ele.

Filmele pe care le-aţi făcut nu sînt tocmai corecte politic. Ce anume vă plictiseşte în corectitudinea politică?

Politicul e ceva efemer. Ne influenţează viaţa, e adevărat, dar existenţa umană e infinită.

Aveţi vreo superstiţie ca regizor?

Sînt superstiţios că port ghinion.

Milan Kundera v-a fost profesor de literatură comparată doi ani la facultate. Am reţinut că v-a învăţat în ce constă diferenţa dintre literatura cehă şi cea a altor ţări. Cum aţi descrie-o?

Materia care ne era predată în acei ani în facultate era structurată extrem de idiot:  istoria literaturii cehe, apoi, fireşte, literatură sovietică cît încape, iar din marea literatură universală mai rămîneau doar 4 ore la final. De-abia Kundera m-a făcut să înţeleg şi să conştientizez ce tip de literatură se făcea în alte ţări, în special în Occident. Am fost învăţaţi la şcoală că avem o cultură egală cu a altor popoare, dar el m-a ajutat să descopăr că lucrurile stăteau altfel. Prin ce e particulară literatura cehă? Aş zice prin modul unic în care-i priveşte pe oameni. Nu prezintă istorii mari, extraordinare, ci se opreşte asupra oamenilor obişnuiţi, mărunţi, şi extrage din cotidian lucruri extraordinare, şi e o privire în care umorul transfigurează totul. Asta-mi place cel mai mult în literatura şi teatrul ceh: faptul că, printr-o glumă, reuşesc să spună lucruri inteligente.

Ce alţi autori vă mai plac?

Čapek e iubirea mea din copilărie. Am fost solicitat să ecranizez piesele lui de teatru, dar am refuzat pentru că sînt datate şi anacronice, iar povestirile au tot fost ecranizate. Dar articolele lui pot fi citite în continuare, sînt extrem de interesante şi actuale. Cred că umanismul lui, modul în care-i preţuieşte pe oameni, este unic.

Aveţi cîteva roluri de actor în palmares. Nu o să vă întreb acum de ce aţi jucat în filmele altora, ci de ce v-aţi distribuit roluri pasagere în propriile dvs. filme. A fost un mod de a face cu ochiul spectatorului, în maniera lui Hitchcock? Cum le-aţi ales? Citeaţi scenariul şi vă gîndeaţi: ar fi amuzant să joc rolul ăsta?

Da, dar nu sînt singurul, István Szabó, de pildă, face acelaşi lucru. Nu-mi alegeam eu rolurile, în funcţie de cine ştie ce preferinţe, ci pur şi simplu mă adaptam unor situaţii neprevăzute. În Trenuri bine păzite, de exemplu, s-a întîmplat că actorul care trebuia să interpreteze rolul doctorului nu a putut să vină în ziua respectivă, aşa că m-am îmbrăcat şi l-am jucat eu. De regulă, cînd se îmbolnăvea cineva, eu salvam situaţia. În teatru, am avut numai roluri pasagere, de tipul doctorului. Avantajul meu a fost că nu eram actor profesionist şi-mi permiteam să risc fără prea multe scrupule.

Ivan Klima a afirmat că Hrabal nu este suficient de cunoscut în Occident, pentru că este foarte dificil de tradus şi imposibil de interpretat în termeni politici. Chiar dacă s-a spus despre Hrabal că este un scriitor cinematic, iar multe scenarii sînt scrise în colaborare cu el, trebuie să vă fi izbit de dificultatea de a  „traduce“ în limbaj cinematografic textele lui. Ce credeţi că aţi lăsat pe dinafară?

Se traduce greu, aşa e, fiindcă are un limbaj foarte bogat şi imaginativ. Apoi, cred că cititorul e mai inteligent decît spectatorul, de aceea sînt mai puţini cititori. Dificil şi important e să faci ca problemele inteligente şi subtile dintr-un text literar dens să devină inteligibile pentru spectator. Vă asigur că nu e uşor.

Citeam undeva o evocare a prieteniei dvs. cu Bohumil Hrabal şi spuneaţi acolo că, printre lucrurile care vă despărţeau, se numărau fumatul şi pasiunea pentru un produs în care Cehia excelează, berea (Hrabal fiind, se ştie, un legendar băutor de bere). Deci nu vă place berea, deşi e celebrată atît de somptuos şi de convingător în L-am servit pe regele Angliei? Aveţi vreo crîşmă preferată, cum avea Hrabal?

Am jucat chiar într-un serial de televiziune numit Hospoda (Crîşma) rolul unui psihanalist care-şi făcea veacul într-o crîşmă. Nu am făcut-o pentru că ar fi fost una dintre îndeletnicirile mele preferate, ci pentru că, pur şi simplu, aveam nevoie de bani atunci. Şi toţi ştiau că nu o fac de dragul artei, ci al banilor. Cîrciuma mea preferată este patul.

Spuneaţi undeva că, dacă te străduieşti prea tare să faci sau să obţii ceva, distrugi acel lucru. Să înţelegem că nu v-aţi străduit prea mult în viaţă?

E o concluzie la care am ajuns curtînd fetele. Nu mi-a ieşit niciodată cînd m-am străduit. Apoi, am constatat că, în literatură, lucrurile scrise din plictiseală sau ca să-ţi distrezi prieteni ies mai bine decît cele făcute cu metodă.

Am observat că nu pierdeţi nici un prilej de a vă vorbi de rău. Aţi declarat în nenumărate rînduri că sînteţi leneş, lipsit de curaj şi de ambiţie şi că, pe scurt, nu vă meritaţi reputaţia. De unde modestia aceasta „arogantă“, venind din partea unui regizor care a cunoscut celebritatea internaţională la 28 de ani? Vă displac atît de tare oamenii care se iau în serios ori narcisismul artiştilor? Sau e doar încă un paradox cehesc?

Da, îmi displac oamenii care se iau în serios, la fel ca narcisismul. E ceva prea pretenţios pentru gustul meu. Cînd vorbesc urît despre mine e o formă de şiretenie pentru că îi forţez pe ceilalţi să descopere că lucrurile nu stau chiar aşa cum le prezint eu. În plus, nimeni nu polemizează cu mine.

La final, cu permisiunea dvs., v-aş propune să-mi răspundeţi la cîteva întrebări mai personale din Chestionarul lui Proust. Care este principala dvs. trăsătură?

Nasul strîmb.

Care este principalul dvs. defect?

Lenea. Am ratat multe în viaţă din cauza indolenţei. Aş fi putut învăţa, la timpul lor, pianul, engleza, latina, dar n-am făcut-o din pură lene şi trebuie să mărturisesc că sînt lucruri pe care le regret şi care îmi lipsesc. La fel cum trebuie să admit că nici nu am făcut sau nu fac nimic să scap de lene.

Care este îndetelnicirea dvs. preferată?

Să joc, pentru că nu mă pricep şi e o provocare.

Ce urîţi cel mai mult?

Oamenii îngîmfaţi.

Care sînt greşelile care vă înspiră cea mai mare indulgenţă?

O, multe. Dacă un om nu e ticălos, văd în fiecare o bucăţică din mine.

a consemnat Laura ALBULESCU

Laura Albulescu este redactor-şef la Editura ART.