Artă academică
● În ceaţă / V tumane (Rusia-Belarus-Olanda-Germania-Letonia, 2012) de Sergei Loznitsa.
Într-o noapte din 1942, în Bielorusia ocupată de armata nazistă, doi partizani erijaţi în călăi îi fac o vizită unui presupus colaboraţionist şi cad, astfel, într-o capcană întinsă anume pentru ei, cu suspectul pe post de momeală neputincioasă. În timp ce se ascund tustrei în pădure (condamnatul de mai devreme cărîndu-şi în spate unul dintre călăi, care e grav rănit), regizorul Sergei Loznitsa le dedică, pe rînd, cîte un lung flashback, iluminîndu-le tacticos caracterele şi moralitatea. Astfel, se dovedeşte că unul dintre partizani e un fricos; celălalt e brav, dar necugetat. Cît despre cel suspectat de colaboraţionism, flashback-ul îi atestă verticalitatea şi chibzuinţa, dar şi neputinţa de a se sustrage condiţiei de instrument pasiv sau de complice involuntar al vărsărilor de sînge, neputinţă care-i provoacă un apetit aproape mistic pentru expiere.
Toate aceste informaţii despre personaje (şi multe altele nu există) îi sînt comunicate spectatorului cu ţîrîita. Se vorbeşte preponderent în replici scurte, totodată apăsate şi ocolitoare (în momentul în care cei doi călăi bat la uşa condamnatului şi se aşază cu el la masă, la un pahar de votcă, înainte de a-l lua cu ei în noapte, dialogul amînă, pe cît se poate, inevitabilele clarificări privind motivul vizitei), totul potenţat de pauze, ca pe vremea cînd prozele lui Hemingway (dintre care una, faimoasă, este chiar despre doi bărbaţi laconici, iviţi din noapte cu misiunea de a executa un al treilea, care, oricum, nu mai vrea să trăiască) se aflau la apogeul popularităţii şi al influenţei lor (inclusiv printre prozatorii şi dramaturgii sovietici). Intrările în flashback-uri nu sînt semnalate în nici un fel, drept care – cel puţin prima dată cînd se întîmplă – durează ceva pînă cînd spectatorul să-şi poată da seama că personajul pe care-l urmăreşte – de obicei, deplasîndu-se printr-un bloc masiv de spaţiu-timp continuu – a alunecat, de fapt, într-un alt timp. Se merge mult în felul ăsta – În ceaţă e sculptat în asemenea timpi „reali“ şi în spaţii care se expandează lent sub privirea spectatorului, în ritmul mersului unui personaj sau al altuia. La fel de sculptată e şi materia acustică a lumii (rustice) reprezentate: înteţirile şi descreşterile delicate ale foşnetului de vînt – un fundal sonor care trece adeseori în „prim-plan“ sînt modulate minuţios, ca şi intensificarea zgomotelor de curte care-l întîmpină pe unul dintre protagonişti în timp ce acesta, proaspăt ieşit din biroul unui ofiţer german, coboară o scară interioară spre ieşirea din clădire. Toate astea invită la o receptare parţial contemplativă, parţial tactil-experienţială.
Cealaltă parte, însă – partea de ironii şi de paradoxuri mai mult sau mai puţin filozofico-morale (falsul colaboraţionist care, totuşi, se simte vinovat, adevăratul colaboraţionist care se dovedeşte a fi altcineva) –, e prea puţintică şi prea clasică pentru a justifica o expunere atît de tărăgănată. Ofiţerul german (Vlad Ivanov) nu numai că e un model cinematografic de fabricaţie standard, dar mai are în birou şi o pasăre ţinută într-o colivie. Ceaţa anunţată în titlu îşi rezervă teatrala apariţie pentru secvenţa finală. Un cadru avînd în centru un cal (pe o cîmpie), iar în stînga un drum şerpuit (pe care trece un camion), se constituie într-un impecabil tablou academic. Întregul film (cel de-al doilea lungmetraj de ficţiune realizat de fostul documentarist Loznitsa) e un exemplu de academism – de tradition de la qualité în sensul sarcastic-depreciativ dat demult acestei sintagme de către revista Cahiers du Cinéma. De la un capăt la altul, feţele actorilor sînt măşti ale morozităţii meditative; nici o altă expresie nu e admisă, nimic care să rupă sau să varieze tonul. Aproape dusă e componenta de joacă destabilizantă cu forma narativă, atît de prezentă în filmul precedent al lui Loznitsa, Bucuria mea (2010). În acel film – o parabolă despre un şofer de camion care peregrinează printr-o Rusie contemporană extrem de malevolentă, înainte de a „muri“ (simbolic) şi de a „renaşte“ în chip de înger exterminator –, povestea meandrează şi se rupe lynchian, realismul „fenomenologic“ al cadrelor lungi acomodează fabulaţia de factură picarescă, prezentul poate aluneca arbitrar într-un trecut îndepărtat, dar nu mai puţin îmbibat de malevolenţă, iar apocalipticul întregii concepţii nu exclude un soupçon de umor. Cu În ceaţă, regizorul n-a trecut doar de la filmul de actualitate la filmul cu partizani, ci s-a şi reconvertit de la un cinema al provocării la un cinema al respectabilităţii festivaliere uşor mumificate. Primul cadru – o coregrafie cu soldaţi, ţărani, cai, biciclete şi multe alte elemente, culminînd cu zgomotele unei nevăzute execuţii prin spînzurare – ar putea fi un Miklós Jancsó. Cel de-al doilea – un lung travelling înapoi, în calea a doi călăreţi care avansează la pas – ar putea fi un Béla Tarr. Numeroasele travelling-uri cu aparatul de filmare „în ceafa“ personajului au constituit, iniţial, o semnătură de-a fraţilor Dardenne, preluată şi de Mungiu, printre alţii. (El şi Loznitsa împart acelaşi virtuoz director de imagine – Oleg Mutu.) În pofida numeroaselor ei tururi de forţă, regia lui Loznitsa nu-şi găseşte propria personalitate.
