American dreamer

● Marele Gatsby / The Great Gatsby (SUA, 2013), de Baz Luhrmann.

Tragedia lui Jay Gatsby e tragedia mobilităţii sociale neînsoţite şi de emancipare ideologică: ridicat prin propriile forţe (şi prin mijloace nu neapărat legale), acest visător american arhetipal ajunge îndeajuns de bogat încît să-şi poată permite orice, însă rămîne prizonierul viselor extravagant-banale care-i luminaseră adolescenţa săracă. Ieftinătatea superluxoasă a viselor lui inspiră şi modul de operare al regizorului Baz Luhrmann în această nouă (şi supramediatizată) ecranizare după romanul lui Scott Fitzgerald. Locuinţa lui Gatsby (Leonardo DiCaprio) arată aici ca un castel proiectat de Disney pentru Mickey Mouse. Partenerul lui de afaceri (Amitabh Bachchan) se prezintă sub un nume evreiesc – Meyer Wolfsheim –, dar fizionomia şi accentul lui vin, în mod evident, din India, tot aşa cum accentul şi manierismele lui Gatsby vin de la Oxford, dar via Nicăieri. Totul e simulacru, totul e erzaţ în lumea lui – ca în oricare dintre lumile cinematografice construite pînă acum de Luhrmann (Strictly Ballroom, Romeo + Juliet, Moulin Rouge!, Australia). Cerul înstelat sub care Gatsby visează la femeia vieţii lui, Daisy (Carey Mulligan), pierdută cu ani în urmă din cauza sărăciei, e un cer pe care fiecare steluţă a fost adăugată de computer şi pe care, ocazional, apar scrise înseşi cuvintele lui Fitzgerald. În faimoasa „scenă a cămăşilor“ (aruncate frenetic de Gatsby la picioarele lui Daisy, care, la vederea lor, plînge şi îngaimă printre sughiţuri că n-a mai „văzut niciodată cămăşi atît de frumoase“), mătasea flutură ca într-o reclamă la detergent. Şi butaforia nu se opreşte la marginea domeniului lui Gatsby: în aceast film, întreaga „epocă a jazzului“ nu e altceva decît un parc tematic – este epoca jazzului trecută-prin-Babilon-trecut-prin-Hollywood-trecut-prin-Vegas. Anacronismele abundă: bacanalele din castelul lui Gatsby sînt animate de dansatoare grupate în dispozitive coregrafice à la Busby Berkeley, în timp ce muzica lui Cole Porter se ciocneşte de cea a rapperului Jay-Z, iar pe Queensboro Bridge trece în ralanti o decapotabilă plină de party people afro-americani, deschizînd sticle de şampanie în spatele unui şofer alb. Ca şi în celelalte filme ale lui Luhrmann, kitschul e tratat parţial ironic şi, parţial, ca o cale spre sublimitate.

Dar, cu tot partying-ul şi cu toată DJ-eala nonstop, cu tot vertijul ninsorilor de confetti în 3D, al trav-urilor şi al mişcărilor de macara augmentate de CGI, şi cu toată adeziunea la principiul „anything goes“, Luhrmann nu e un regizor cu multe idei, iar cele pe care le are – aici o secvenţă de montaj ca pe vremuri, compusă din titluri de ziare, dincolo nişte servitori care se mişcă perfect sincron, ca într-un musical – tind să fie executate superficial, fără cine ştie ce imaginaţie sau precizie. De la un punct încolo, partying-ul şi DJ-eala se mai domolesc; aparatul de filmare nu se mai vîră chiar atît de insistent sub nasurile actorilor, iar montajul nu le mai reduce chiar tot jocul la stat în poză şi la reacţii de desen animat. Cu toată bravada sa iniţială, gen „hai să-l scoatem pe Gatsby la clubbing“ sau „hai să i-l prezentăm pe Jay G. lui Jay-Z“, filmul se dovedeşte a fi nu atît o reinterpretare în toată puterea cuvîntului, cît un digest cuminte al romanului, cu toate ideile principale extrase ca la şcoală (chiar în cuvintele lui Scott F.) şi ba suflate spectatorului din off, ba scrise pe ecran cu litere mari, ba amîndouă deodată. Cu alte cuvinte, poate să stea liniştit lîngă versiunea din 1974, cu Robert Redford (pe care criticii şi spectatorii americani au primit-o cu binemeritată răceală, dar pe care, în România, lipsa de acces la unele dintre filmele precedente ale lui Redford a ajutat-o să devină filmul său definitoriu). Un bonus e dimensiunea comică pe care DiCaprio, încurajat de Luhrmann, i-o conferă lui Gatsby – aristocratismele lui butaforice, CV-ul lui gogonat, timiditatea de adolescent pe care şi-a păstrat-o faţă de Daisy. Cît despre celelalte personaje, Luhrmann şi actorii săi le caracterizează scoţîndu-le în evidenţă cîte un atribut per capita – grobianismul soţului lui Daisy (Joel Edgerton), ingenuitatea naratorului Nick Carraway (Tobey Maguire). Complexitatea e minimală – deşi personajului Nick i se mai atribuie şi cîteva date biografice de-ale lui Fitzgerald: el e cel care scrie Marele Gatsby, într-un sanatoriu, în 1929. (De fapt, romanul lui Fitzgerald apăruse în 1925; postdatîndu-l, Luhrmann recontextualizează iresponsabilitatea financiară a lumii lui Gatsby şi legăturile ei cu lumea interlopă, ca embrioni ai crahului din 1929, respectiv ai gangsterismului acutizat din epoca lui Al Capone.) În fine, marea iubire a lui Gatsby e caracterizată ca o fată destul de oarecare; mai multă alură are prietena ei, flapperiţa Jordan (Elizabeth Debicki).