„Doar să imităm în continuare jazz-ul american nu ne duce prea departe“ - interviu cu muzicianul Nicolas SIMION

Publicat în Dilema Veche nr. 650 din 4-10 august 2016
„Doar să imităm în continuare jazz ul american nu ne duce prea departe“   interviu cu muzicianul Nicolas SIMION jpeg

Aveți în spate o carieră de peste 30 de ani, desfășurată în cea mai mare parte în Austria și Germania. Care-i secretul muzicii dvs., așa originală și încîntătoare ?

Nu e nici un secret. În momentul în care faci un lucru cu plăcere și crezi în ceea ce faci, deja ai făcut pasul cel mai important. Sigur că îți trebuie o bază, trebuie să fi un muzician care cunoști muzica clasică, folclorul, jazz-ul. Fiind născut la țară, mi-am petrecut primii zece ani din viață la Dumbrăvița lîngă Brașov, am făcut liceul de muzică la Brașov, apoi am venit la București, unde în 1983 am încheiat studiile la Conservator și am rămas liber-profesionist pînă în 1988, cînd am plecat în Austria și am rămas acolo. Momentan locuiesc la Kőln, în Germania. Ca student, la începutul anilor ’80, mergeam la domnul Mihai Berindei, inginer de sunet la Radio si Electrecord si chiar jazzman amator, un iubitor si susținător al jazz-ului românesc, și la el am ascultat prima oară Dublul concert pentru saxofon tenor, pian și orchestră de Richard Oschanitzky. Avea o imprimare făcută în 1969 la Leipzig cu Richard Oschanitzky la pian și Dan Mîndrilă la saxofon. Lucrarea aceea mi-a rămas cumva în minte și mi-aș fi dorit să o pot cînta, să o înțeleg, să scriu ceva asemănător. A durat vreo treizeci și ceva de ani... În 2004 am reușit să realizez prima audiție a acestei lucrări în România la Filarmonica din Iași, impreuna cu Florian Weber la pian și dirijorul Peter Oschanitzky, fratele compozitorului. Chiar am imprimat această prima audiție și am cîntat-o apoi la București, Brașov, Timișoara, Arad, Sibiu și Bacău. Pot spune că lucrarea aceasta m-a ajutat să-mi găsesc cumva o direcție, plecînd de la folclor, trecănd prin muzica clasică, ajungînd la jazz și încercînd o simbioză, o sinteză a celor trei genuri și stiluri de muzică. Încă sînt în căutări și mă preocupă ideea respectivă, dar avînd o direcție, mi-a fost mai ușor să înțeleg ce vreau, ce pot și ce ar trebui să fac.

Ați stat ani de zile în Austria și Germania pentru ca să reveniți la muzica rădăcinilor transilvane și românești. Cum explicați traseul acesta?

La noi, pe vremuri, majoritatea jazzmenilor, cu mici excepții, nu făceau altceva decît să imite jazz-ul american. Luau cîte un model, Charlie Parker, Stan Getz, Oscar Peterson, John Coltrane, Miles Davis și încercau să-l imite. Sigur că înveți din tradiție și din istoria jazz-ului dar puțini aveau curajul să fie ei înșiși, exceptîndu­-i pe Richard Oschanitzky și Jancy Kőrőssy pe care eu îi admir foarte mult. Mi-am dat seama că nu avem nici o șansă cu muzica aceasta pentru că nu avem tradiție, nu ne naștem, nu creștem cu muzica aceasta și nu o vom cînta niciodată la fel de bine ca americanii. În octombrie 1988 am ajuns la Varșovia, bineînțeles cu întîrziere, căci nu am primit viza la timp și de acolo am plecat la Budapesta unde am stat două luni și în ianuarie 1989 am ajuns în Austria.

În Varșovia m-am dus la un jam session la Aquarium, un club foarte cunoscut la acea vreme, unde cînta Phil Woods, un saxofonist american foarte cunoscut, continuator al lui Charlie Parker, și un saxofonist polonez Zbigniew Namyslowski. Aveam saxofonul cu mine dar mi-a fost jenă să-l scot din cutie și să mă duc și eu să cînt, pentru că nu mă simțeam pregătit. Din respect pentru acei muzicieni și pentru muzică, am stat locului. Atunci am trecut printr-un moment în care mi-am zis că trebuie să decid dacă nu cumva e cazul să mă las de muzică și să mă fac șofer de taxi. A fost un duș rece care însă m-a motivat, m-a ambiționat și în momentul în care am ajuns în Austria știam deja cam ce vreau si ce trebuie să fac. Ascultîndu-i pe americani live am înțeles că ei fac muzica de jazz cea mai autentică, la nivelul cel mai ridicat iar noi, europenii, venind din altă cultură și tradiție, trebuia să găsim altceva. Trebuia să venim de la folclorul nostru, de la tradiția noastră. Și, ca mic copil, crescînd la sat și asistînd la tot felul de evenimente în care muzica făcea parte din ritual, avînd deci o legătură directă cu folclorul, cînd am ajuns la Viena am revenit la Enescu, la Bartók, la folclor, la culegerile făcute de Brăiloiu, Nicolae Coman, Brediceanu și alți etnomuzicologi. În mare parte m-am legat de Bartók, pentru că el a reușit poate cel mai bine să integreze și să sintetizeze elementul folcloric în muzica cultă. Și el a plecat de la folclorul maghiar, folclorul român, folclorul turc si chiar african... și a descoperit o muzică arhaică, bazată pe tradiția cîtorva sute de ani de evoluție. Pentru mine acesta a fost un izvor de inspirație, am luat motive, am prelucrat teme, scări muzicale, ritmuri. Cumva, asta mi-a dat o bază, mi-a dat încredere, muzica suna altfel și eu cîntam altfel pentru că aveam o legătură, o bucurie și un sentiment că ceea ce cînt are sens. Încet-încet mi-am găsit un limbaj și drumul propriu.

Ați avut succes pe acest drum în țările în care ați stat, Austria și Germania, dar nu numai acolo.

Da, publicul cred că a apreciat la mine curajul și convingerea că ceea ce fac este o muzică trecută prin filtrul și prin simțirea proprie. Nu încercam să imit pe nimeni, nu încercam să epatez, nu căutam succesul cu orice mijloc. Și mi-au trebuit cîțiva ani sau chiar zeci de ani ca să fiu recunoscut și cumva, apreciat. După ce am primit cetățenia austriacă în 1995, am început să revin în România, ca turist la început (ca o ironie a sorții, aveam nevoie de viză). În 2004 am deschis o casă de discuri la Brașov - 7Dreams Records (http://7dreamsrecords.com/) - și am început să produc și discuri în România, gîndindu-mă că, deși locuiesc în Germania, eu aparțin, de fapt, mai mult scenei românești de jazz. Am scos pînă în prezent vreo 30 de CD-uri, șase cu muzica lui Jancy Kőrőssy, două discuri duble cu muzica lui Oschanitzky... În curînd va apărea și un disc cu muzica lui Johnny Răducanu cîntată de mine cu Sorin Romanescu și Kruno Levacic.

În ce stadiu vi se pare că e jazz-ul din România? Cum vi se par festivalurile de jazz? Care sînt mai reușite?

Cele care au succesul cel mai mare. A fost Sibiul care a ajuns totuși la a 40-a ediție, care a păstrat cumva ideea de jazz (era singurul festival internațional înainte de 1989), apoi a apărut cel de la Gărîna, au fost festivaluri si la Brașov, Iași, Constanța, Timișoara. Au apărut acum și festivaluri mici, de o zi sau două. E extraordinar că se întîmplă acest lucru. Păcatul e că nu prea văd mulți români la aceste festivaluri. Sînt cîțiva, dar cred că promotorii și organizatorii români n-au înțeles că e nevoie să susțină și să încurajeze și scena locală, invitînd de exemplu, instrumentiști străini și combinîndu-i cu români. Avem și prea puțini producători, Romulus Arhire, Andi Enache etc care să scoată discuri și muzică românească de jazz. Eu, prin mijloacele mele modeste, încerc să susțin ideea jazz-ului românesc autentic, pentru că doar să imităm în continuare jazz-ul american nu ne duce prea departe. Iar jazzmenii noștri sînt puțini, ca să fiu sincer (mult mai puțini decît în alte țări), și pentru că n-am avut un învățămînt de specialitate, o școală de jazz în conservatoare. Saxofonul de jazz, de exemplu, încă nu se predă la conservatoarele din România. N-avem profesori. Dar am avut întotdeauna mari talente. Și vorbind de generația mea, am crescut cu Mircea Tiberian, Ion Baciu jr., Liviu Butoi, Anca Pargel, Garbis Dedeian, Puiu Pascu, Virgil Popescu, Decebal Bădilă. Apoi au urmat Sorin Romanescu, Maria Răducanu, Pedro Nergescu, Petrica Andrei, Emil Bazgă, Marius Vernescu etc. Sînt și oameni cu premii foarte importante: Luiza Zan, Marius Vernescu, Petrică Andrei, Sorin Zlat. Dar nu prea sînt formații pentru că muzicienii nu prea rezistă să lucreze împreună. Și nu prea au voința să mergă peste graniță și să concureze cu generația lor din străinătate. Ar trebui să fie ceva mai uniți și să se susțină intre ei. Aici e de apreciat și contribuția ICR-ului prin sprijinul material acordat multor muzicieni români la festivalurile si concertele din străinătate. Cînd apare un nou talent nu trebuie să-i tai craca pentru că-ți face concurență. Dacă-l susții, tu însuți vei rămîne cumva parte a acestui proces, a acestei tradiții. Mi-amintesc de ani în care și eu mi-aș fi dorit să pot cînta cu Johnny Răducanu, cu Marius Pop, cu Dan Mîndrilă și pînă la urmă am cîntat cu ei si am invățat de la ei. Acum, la 57 de ani, mă simt și eu dator și a venit timpul să fac o legătură între generația de la care am învățat eu și generația care urmează.

Spuneați undeva că se pot face lucruri minunate în jazz, avînd alături muzicienii potriviți. Presupun că se poate însă și invers, adică să te trezești pe aceeași scenă cu cineva cu care să nu te potrivești. Ce se întîmplă în asemenea cazuri?

Ies un fel de caricaturi muzicale. Adică, una gîndește compozitorul și bandleader-ul, și cu totul altceva iese în final, adică imprimarea sau concertul. Mi s-a întîmplat și mie de cîteva ori. Este însă un proces prin care trebuie să treci și apoi experiența te învață să nu mai repeți așa ceva, să înțelegi cum funcționează o formație de jazz, cum să-ți alegi muzicienii și repertoriul. Sînt multe lucruri care vin cu timpul. Uneori și norocul își are aici rolul lui, e vorba și de chestiunile materiale, de cîți bani investești...

Ați cîntat, ați orchestrat niște piese („Ritual”, de exemplu) la care spuneați că de fapt n-ați scris nici o notă. Știu că se face asta în jazz. Dar cum se întîmplă lucrurile de fapt?

Jazz-ul este o continuare a muzicii baroc, în care compozitorii nu scriau - notau toate vocile in partitura, era doar un bas cifrat și o structură armonică, eventual o melodie, pe lîngă care, alte instrumente comentau, improvizau, creau. Și se improviza foarte mult. Se știe că pe vremea lui Mozart și a lui Beethoven, cadențele încă erau improvizate de instrumentiști. De la ei încoace însă, majoritatea cadențelor au fost scrise de compozitori, ca să nu mai aibă surprize neplăcute. Acest lucru inedit al improvizației, al creației spontane se întîlnește astăzi numai în jazz. Este de fapt elementul cel mai important, prin această improvizație jazz-ul trăiește, este viu. E adevărat că și folclorul a trăit numai în tradiția orală în care fiecare generație, fiecare instrumentist a mai adus ceva nou. Dar, revenind la piesa „Ritual”, am început cu ritmul, prima dată am imprimat bateria și saxofonul tenor, apoi am suprapus pe rînd încă un sax sopran, un bas clarinet, a venit și un didgeridoo și la sfîrșit și un acordeon. S-a mixat totul și a ieșit piesa de care vorbeam de pe albumul 3rd Rapsody. Apropo, acest titlu vine de la Enescu. El a scris doar două rapsodii dar eu, am preluat tema principală din Rapsodia I. Fără să mă gîndesc foarte mult la un aranjament, i-am spus basistului să cînte o pedală de La (piesa este în La major), și m-am jucat puțin cu melodia, după care am preluat și dezvoltat cîteva idei, am creat un fel de repriză și aceasta a fost piesa. Se întîmpla în 1994, la Viena, o imprimare făcută în mare grabă, cu o singură repetiție. M-am dus cu muzicienii în studio, fără să cînt cu ei live înainte și am scos atunci două discuri: Nick at Night si Third Rhapsody. Ceea ce am urmărit eu în general în cariera mea de muzician de jazz au fost trei lucruri: un filon al jazz-ului inspirat din folclor (ethno sau folk jazz); o altă direcție în care am încercat să combin muzica clasică a secolului XX cu jazz-ul contemporan, în care am scris lucrări pentru orchestre mari, piese simfonice, piese de muzică de cameră, ansambluri mixte. Aici am unit - un combo de jazz și o orchestră - aceste două ansambluri, încercînd prin improvizație și prin muzică scrisă să găsesc un echilibru și să reiasă ceva nou. Nu știu dacă mi-a reușit sau nu, dar am avut cîteva experiențe. Am dorit să ne eliberăm total de niște structuri muzicale pe care ar fi trebuit să le respectăm, am vrut pur și simplu să experimentăm, lasîndu-mă inspirat de sunetul si atmosfera creată. Unele lucruri au reușit, altele au rămas doar niște căutări, dar fără un risc, nici nu poți să descoperi ceva nou. Cei care vor să știe mai multe despre activitatea mea pot accesa și site-ul meu oficial (www.nicolassimion.com).

Uneori, percepția celor care ascultă jazz - cred că multă lume simte asta – este că se crează o atmosferă specială, o stare de spirit, o magie, poate chiar un fel de beție luminoasă, nu știu exact cum s-o definesc. Cum se simte asta din partea cealaltă, de pe scenă?

E foarte simplu. Mai întîi, aceste sentimente și stări vin de la muzicieni. Prin intermediul muzicii se transmite acel mesaj (putem să-i spune oricum) și se crează acest dialog între muzician și public. E o energie, nu știu ce se întîmplă acolo, că nu se întîmplă întotdeauna iar cînd se întîmplă nu știi de ce și cît durează. E ca o revelație. O magie care vine și pleacă cînd vrea ea. Însă atunci cînd se întîmplă, timpul parcă stă pe loc, ne aflăm într-o altă dimensiune temporală. Toată lumea simte acest lucru pe care nu poți să ți-l explici și nici nu poți să-l controlezi. Se întîmplă asta și la piesele de teatru, e ca o transă. Să zicem că întîi compozitorul a simțit și a gîndit ceva atunci cînd a scris piesa, apoi vin interpreții și in final publicul. Totul crează un întreg, o unitate.

Mulți percep saxofonul ca fiind un instrument cu totul și cu totul special. Puteți defini această voce specială a saxofonului? 

E unul din instrumentele care reprezintă jazz-ul cel mai bine, pentru că se apropie cel mai mult de vocea umană. Poți imita vocea umană și la trompetă și la alte instrumente și chiar instrumentiștii din alte genuri de muzică încearcă să imite vocea umană, pentru că vocea omului este cea mai directă, cea mai sensibilă, cea mai profundă. Cu ea poți să atingi lucruri deosebite. Și apoi orice instrument e o prelungire a corpului, a vocii, care devine o cutie de rezonanță prin care te exprimi, prin care transmiți ceea ce dorești. Iar saxofonul are acest potențial de a transmite direct, are ceva uman în sunetul si atmosfera pe care-l creeaza, iți vorbește. De fapt, există o familie a saxofoanelor, pornind de la sopranino, sopran, alto, tenor, bariton și bas. Ele s-au dezvoltat după modelul vocilor umane. Și pentru jazz, saxofonul este unul dintre instrumentele cele mai potrivite.

Ați luat cîteva premii importante, chiar recent. Cum vă raportați la ele, ce înseamnă pentru dvs.? 

La bătrînețe, ha, ha... Sigur că mă bucur de fiecare dată cînd reușesc să realizez anumite lucruri. Nu mă îmbăt cu succesul și cu aplauzele și cu o recunoaștere rapidă. Am crezut întotdeauna într-o muncă facuta cu conștință, într-un lucru de calitate care să rămînă, să nu fie doar o modă. Eu am încercat să fac o muzică atemporală. Am luat anul trecut un premiu la Kőln de la WDR, radioul landului Nordrhein Westfalen. Este un premiu care se oferă pentru recunoașterea unui jazzman deja consacrat. Premiul e la a 15-a ediție iar eu sînt unul dintre puținii străini care l-a obținut. E un fel de recunoaștere și de mulțumire a lucrului bine făcut. Am mai luat de curînd și premiul concursului de compoziție al festivalului de jazz de la Arcub, iar anul trecut premiul Uniunii Compozitorilor pentru lucrarea „Jocul copiilor” etc.

Ce planuri aveți?

Vreau să-mi continui aceste idei, aceste șantiere, aceste catedrale pe care le-am început acum 30 de ani și vreau să dăruiesc puțin mai mult generației tinere. Eu văd cariera unui muzician de jazz dezvoltîndu-se și mergînd pînă la sfîrșitul vieții, deși nu sînt adeptul rămînerii pe scenă pînă în ultima clipă. Unii poate mai au multe lucruri de spus dar în majoritatea cazurilor, instrumentiștii trecuți de o anumită vîrstă nu mai sînt decît o umbră a ceea ce au fost în anii de glorie și ar fi multe exemple. La 70 sau 80 de ani, deși îi apreciezi, îți pot lăsa și un gust amar. Asta este valabil și la mulți actori. La un compozitor e cu totul altceva, el gîndește și creează, dar instrumentistul e ca un sportiv și are un parcurs mult mai scurt fiindcă este și o chestiune fizică și una care ține și de inspirație. Ca jazzman, nu cred că mai poți să creezi ceva nou la vîrsta de 70-80 de ani. Muzica e însă cea care ne spune cînd trebuie să ne oprim și să-i lăsăm pe alții să continue. Eu simt nevoia să cînt cu oameni tineri, cu oameni care poate sînt deschiși și vor duce mai departe ceea ce am continuat și eu de la ceilalți. Prin experiența pe care am acumulat-o aș vrea să le dau măcar niște idei, să deschid niște gînduri, niște ferestre prin care ei să-și găsească drumul lor. Avem multe talente însă, din păcate, unii se lasă duși de laurii unor succese venite prea repede, iar mulți se pierd pe parcurs, neavînd ambiția și voința de a se lupta cu morile de vînt. În artă trebuie să fi idealist.

a consemnat Andrei Manolescu

Foto: C. Giese

Povestea Casei Afis Coperta png
Autobiografie: „Povestea Casei Paleologu”, un eseu despre educație
Editura Fundației Paleologu a publicat recent o autobiografie intelectuală semnată de Theodor Paleologu și, totodată, un eseu despre educație și un manifest pentru inițiativele independente în acest domeniu vital.
Povestea Casei Afis Coperta jpg
Theodor Paleologu semnează un eseu despre educație și modul în care o practică de aproape 10 ani la Casa Paleologu
Cititorii au ocazia de a pătrunde în universul istoriei culturale a cunoscutei clădiri din strada Armenească 34, construită în 1932 de Mihail Paleologu, bunicul patern al autorului, şi Emilia, cea de-a treia lui soție, un parcurs creionat din povești recuperate și amintiri ale autorului.
946 16 copertaKIWI jpg
Granițe
Începînd cu această ediție, deloc întîmplător intitulată „Granițe”, antologia „KIWI” (Editura Polirom, 2022) oferă un cuprins internațional.
946 17 Morozov jpg
Bărbatul care iubea femeile
Cîteva femei devin materie literară pură, ajungînd să umple cu vocea lor, cu corpul lor, cu frazele lor marea carte autoficțională care e viața scriitorului protagonist.
946 17 Breazu jpg
Buletin de București
Pe MNB, scriitura muzicală a lui Boiangiu are cîrlig – e un LP cu multe ricoșeuri tematice, sărind zglobiu de la una la alta.
p  21 Totintot sau marea metamorfoza, 1942 1945 jpg
Victor Brauner – Totul în tot sau marea metamorfoză
Așezarea pe soclul tabloului a sculpturii care înfățișează varianta tridimensională a unui segment din pictură demonstrează intenția artistului de a crea o operă susceptibilă să sugereze un spațiu în care exteriorul (sculptura) și interiorul (tabloul) sînt reunite.
comunicat anansi traducere goncourt2021 jpg
Romanul laureat cu Premiul Goncourt 2021, publicat în timp record în ediție românească în colecția ANANSI
„Cea mai tainică amintire a oamenilor” de Mohamed Mbougar Sarr, romanul recompensat în 2021 cu Prix Goncourt, cea mai importantă distincție literară din Franța, a apărut recent în ediție românească, la mai puțin de jumătate de an de la anunțarea premiului în Hexagon.
Explorers of the Multiverse 1 jpg
„Am vrut să ștergem granița dintre real și virtual, dintre obiect și reflexie” – interviu cu membrii echipei H3, creatorii instalației „Explorers of the Multiverse”, prezentată de IQOS la Romanian Design Week
Instalația interactivă „Explorers of the Multiverse” este realizată de studioul de artă și tehnologie H3, în parteneriat cu IQOS, și propune o experiență multisenzorială imersivă, prin care vizitatorii sînt invitați la un proces de autocunoaștere.
Rețeaua Jane, r  Phyllis Nagy jpg
O poveste despre femei care au schimbat lumea deschide TIFF 2022: „Rețeaua Jane”
„Rețeaua Jane”, o poveste curajoasă despre drepturile femeilor, inspirată din realitățile Americii de la finalul anilor ’60, deschide cea de-a 21-a ediție TIFF, cu o proiecție de Gală organizată vineri, pe 17 iunie, de la ora 20:45, în Piața Unirii din Cluj-Napoca.
MRM 9iun landscape 1920x1080 png
„Moștenitorii României muzicale”. Recital susținut de pianistul Cristian Sandrin
Un eveniment la Sala Radio: Variațiunile Goldberg de Johann Sebastian Bach, interpretate de pianistul Cristian Sandrin, în cadrul proiectului „Moștenitorii României muzicale”, organizat de Radio România Muzical și Rotary Club Pipera, joi, 9 iunie, ora 19.00.
Utama, r  Alejandro Loayza Grisi jpg
12 „ficțiuni despre viață” în Competiția Oficială TIFF 2022
12 producții din toată lumea, printre care și două filme românești, intră în cursa pentru Trofeul Transilvania la cea de-a 21-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania.
QT Headshot   Photo Credit is art streiber JPG
„A fost odată la Hollywood”, debutul literar al marelui regizor Quentin Tarantino, cartea-eveniment în luna mai la Humanitas Fiction
Cartea va fi lansată miercuri, 25 mai, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr.38) și sîmbătă, 4 iunie, ora 12.00, în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest (Romexpo, Pavilion B2, standul Editurii Humanitas).
Clipboard01 jpg
Actrița Maia Morgenstern, Premiul de Excelență la TIFF 2022
Actrița Maia Morgenstern va fi omagiată la cea de-a 21-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie, Cluj-Napoca).
945 16 sus Romila jpg
Combinagii și vieți paralele
În „Șoferul din Oz” se asociază fericit umorul, ironia, tandrețea, caracterele hiperbolizate și inevitabila tentație a parabolei socio-politice cu priză imediată.
945 16 jos Iamandi jpg
Insațiabila nemulțumire a lui Stalin
Bolșevismul a fost exportabil și a produs rezultate „cvasiidentice” peste tot.
p 17 2 jpg
Dulce provincie
Găsim orășelul mic și netulburat în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, găsim jocul de putere aparent blajin între localnici și intrușii „de la centru”, găsim briza ușoară de nefericire care traversează, din direcții diferite.
945 17 Biro jpg
Aniversar
Gărîna. În materie de legende care eludează genurile, concertul Soft Machine s-ar putea să fie cel mai important concert al vremurilor recente pe teritoriul nostru.
TIFF 2022 Make Films Not War jpg
Îndemn la pace în campania de imagine TIFF 2022: Make Films, Not War!
Campania vizuală a celei de-a 21-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie, Cluj-Napoca) transmite un mesaj lipsit de orice urmă de echivoc: Make Films, Not War!
Afis Sala Radio 20 mai 2022 jpg
Violonistul Gabriel Croitoru interpretează unul dintre cele mai frumoase concerte de vioară compuse vreodată
Bruch se temea de succesul a ceea ce avea curînd să devină unul dintre cele mai des cîntate concerte de vioară compuse vreodată: Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară și orchestră.
Festivalul Filmului Francez ne invită să privim mai departe! jpeg
Festivalul Filmului Francez ne invită să privim mai departe!
Între 1 și 12 iunie 2022, la București şi în alte zece oraşe din ţară – Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Brăila, Brașov, Constanța, Sfîntu Gheorghe, Sibiu, Suceava şi Tîrgu Mureș – cinefilii sînt invitați la întîlnirea anuală cu cele mai recente și remarcabile filme franceze.
Koba înainte de moarte jpeg
Koba înainte de moarte
Romanul poate fi citit chiar așa: stalinismul explicat copiilor de 10 ani.
Metonimiile biograficului jpeg
Metonimiile biograficului
Poezia Laurei Francisca Pavel pare un construct format din prefabricate dispuse într-un flux bine controlat. Important, textele nu sună deloc fals, nimic nu pare artificial, nelalocul lui.
Poate fi România „acasă” pentru migranți? jpeg
Poate fi România „acasă” pentru migranți?
Corpurile sînt grele, teama, deznădejdea, dar și mîngîierea însoțesc un drum care pornește dintr-un acasă spre nu se știe unde.
Victor Brauner, Pablo Picasso și „artele primare“ jpeg
Victor Brauner, Pablo Picasso și „artele primare“
„L-am văzut pe Picasso asamblînd obiecte aparent neînsemnate și aceste obiecte, odată așezate de către el într-o anumită ordine, capătă viață.”

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?