„Cristos și cultura”

H. Richard Niebuhr a fost unul dintre cei mai cunoscuți teologi americani din secolul XX și fratele unui alt teolog cel puțin la fel de celebru: Reinhold Niebuhr. 

Cristos și cultura face parte din galeria lucrărilor clasice în spațiul teologic nord-american și a devenit un manual de studiu în numeroase școli de teologie. Editura Casa Cărții din Oradea propune cititorului român traducerea acestei cărți, realizată de Teofil Stanciu.

Contestată și elogiată încă de la apariție, cartea este un punct de reper pentru oricine dorește să înțeleagă mai bine relația creștinului cu societatea. Autorul construiește pe ideea că fiecare creștin experimentează tensiunea iscată de cerințele ireconciliabile ale lui Cristos și ale culturii. Nu există însă o singură modalitate validă de gestionare a acestei tensiuni, ci, de-a lungul istoriei creștinismului, Niebuhr identifică cinci soluții posibile, pe care le prezintă recurgînd la metoda tipologică: (1) Cristos împotriva culturii, (2) Cristosul culturii, (3) Cristos deasupra culturii, (4) Cristos și cultura în relație paradoxală, (5) Cristosul care transformă cultura.

Iată un fragment revelator:

Ținînd cont de aceste două realități complexe – Cristos și cultura –, un dialog interminabil trebuie să se dezvolte în conștiința creștină și în comunitatea creștină. În orientarea Sa neabătută spre Dumnezeu, Cristos îi conduce pe oameni departe de temporalitatea și pluralismul culturii. În preocuparea ei pentru păstrarea numeroaselor valori din trecut, cultura Îl respinge pe Cristos care le poruncește oamenilor să se bazeze pe har. Totuși, Fiul lui Dumnezeu este El însuși vlăstarul unei culturi religioase și îi trimite pe ucenici să Îi pască mieii și oile, care nu pot fi păziți fără activitate culturală. Acest dialog pornește de la afirmații și negații, reconstrucții, compromisuri și noi negații. Nici un individ și nici o biserică nu poate ajunge la un punct terminus în necontenita căutare a unui răspuns care să nu provoace o nouă reluare a dezbaterii.

Este posibilă însă identificarea unei ordini în această multitudine, pentru a opri dialogul, ca să zicem așa, în anumite puncte; și să definim răspunsuri tipice parțiale care revin atît de des în diverse epoci și societăți încît par să fie mai puțin produsul condiționărilor istorice decît al naturii problemei înseși și al semnificațiilor termenilor ei. În acest fel, parcursul marilor discuții despre Cristos și cultură poate fi urmărit mai inteligent și pot fi culese anumite roade ale acestor discuții. În capitolele care urmează, astfel de răspunsuri tipice vor fi enunțate și ilustrate prin trimiteri la creștini precum Ioan și Pavel, Tertulian și Augustin, Toma din Aquino și Luther, Ritschl și Tolstoi. În aceste punct, introducem o scurtă și sumară descriere a acestor răspunsuri tipice ca ghid pentru ceea ce urmează. Se disting cinci tipuri de răspuns, dintre care trei sînt strîns înrudite unele cu altele, făcînd parte din tipul intermediar în care Cristos și cultura sînt și separați, și confirmați; și totuși, stranii înrudiri familiale pot fi observate pe toată scala.

Răspunsurile din primul tip accentuează opoziția dintre Cristos și cultură. Oricare ar fi cutumele societății în care își trăiesc creștinii viața și indiferent ce realizări umane conservă, Cristos e văzut în opoziție cu ele, astfel că El confruntă oamenii cu necesitatea unei decizii de tipul „sau-sau”. În perioada timpurie a istoriei Bisericii, respingerea lui Isus de către iudei, apărată de Klausner, își găsește corespondentul în antagonismul creștin în raport cu cultura iudaică, în vreme ce scoaterea în afara legii romane a noii credințe a fost însoțită fie de fuga creștinilor de civilizația greco-romană, fie de atacul împotriva ei. În perioada medievală, ordinele monastice și mișcările sectare îi chemau pe creștini să trăiască în acord cu ceea ce dorea o cultură creștină a renunțării la „lume” și a „ieșirii din și separării de ea”. În perioada modernă, acest tip de răspuns este dat de misionarii care le pretind convertiților să își abandoneze complet obiceiurile și instituțiile așa-numitelor societăți „păgîne”; de mici grupări de creștini separatiști din civilizația occidentală „încreștinată”; și, parțial, de către cei care subliniază antagonismul în care se situează credința creștină în raport cu capitalismul și comunismul, cu industrialismul și naționalismul, cu catolicismul și protestantismul.

Acceptarea unui acord fundamental între Cristos și cultură este tipică pentru răspunsurile din al doilea grup. În ele, Isus apare adesea ca un măreț erou al istoriei culturii umane; viața și învățăturile Sale sînt privite ca fiind cele mai extraordinare realizări omenești; în El, se susține, aspirațiile oamenilor către valorile lor sînt duse la punctul lor culminant; El confirmă tot ce a fost bun în trecut și călăuzește procesul civilizațional către scopul lui legitim. Mai mult, El este parte a culturii în sensul că El însuși face parte din moștenirea culturală care trebuie transmisă și păstrată. În vremea noastră, astfel de răspunsuri sînt date de creștini care observă relația strînsă dintre creștinism și civilizația occidentală, dintre învățăturile lui Isus sau despre Isus și instituțiile democratice; există însă și interpretări sporadice care accentuează acordul dintre Cristos și cultura orientală, după cum unii au încercat să-L identifice și cu spiritul societății marxiste. În vremuri mai îndepărtate, soluții la problemă, pe aceste coordonate, au fost propuse simultan cu cele de la primul tip sau tipul „Cristos împotriva culturii”.

Alte trei răspunsuri tipice împărtășesc teren comun în ce privește încercarea de a păstra diferențele majore dintre cele două principii, dar și demersul de a le păstra împreună într-o anumită unitate. Ele se diferențiază prin maniera în care fiecare încearcă să împace cele două autorități.