Carte nouă la Humanitas: „Ultimii cai din stepă” de Maja Lunde

7 aprilie 2022
Carte nouă la Humanitas: „Ultimii cai din stepă” de Maja Lunde jpeg

Vă prezentăm un fragment din Ultimii cai din stepă de Maja Lunde, roman publicat de curînd în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, la Editura Humanitas. Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu.

Ultimii cai din stepă, noul roman al Majei Lunde, face parte, alături de bestseller-urile internaționale Istoria albinelor și Istoria apelor, din tetralogia schimbărilor climatice. Distopie a dezastrului postclimatic, poveste de dragoste, dramă familială, roman de aventuri de călătorie, cartea șochează, incită și îndeamnă la reflecție.

Într-un viitor distopic, dar și într-un trecut nu prea îndepărtat, povestea unei specii de cai, considerată dispărută, străbate Europa și devine fundalul unui mesaj deopotrivă alarmant și salvator. Alternînd trei voci distincte, din trei epoci – Sankt Petersburgul anului 1881, Mongolia sfîrșitului de secol XX și Norvegia anului 2064 –, Maja Lunde imaginează o poveste neliniștitoare despre supraviețuirea speciei umane. Diferitelor forme ale extincției – abia previzibilă sau deja instaurată – li se opun umanitatea profundă a personajelor, empatia, fragilitatea lor ascunsă sub asprimea așternută de viață. În gesturile mici ale acestora se strecoară subtil speranța reinstaurării unui echilibru.

Sankt Petersburg – 1881. Doi bărbați cum nu se poate mai diferiți își află și sînt nevoiți să-și ascundă iubirea, s-o distileze, așezînd-o într-o pasiune mai vastă – descoperirea și capturarea cailor takhi în deșertul mongol, la capătul unei expediții deopotrivă revelatoare și salvatoare.

Mongolia – 1992. Karin și Mathias,  mamă și fiu, contemplă relația complicată dintre ei, iubirea care a fost și ce a mai rămas din ea, însoțind înapoi în Mongolia caii takhi, salvați prin efortul a generații la rînd, și acum gata să fie repuși în libertate, în mediul lor natural.

Norvegia – 2064. Trei femei, o mamă și o fiică, împreună cu o străină care călătorește spre nord, tot mai departe spre nord, așa cum a făcut-o mare parte din populația Europei, reînvață limbajul deseori violent al apropierii și al încrederii.

Trei povești diferite, străbătute și unite de formele infinite ale iubirii și de convingerea că viața se strecoară acolo și atunci cînd te aștepți mai puțin.

„Un roman fascinant, tulburător și puternic.“ – Booklist

„Un roman care se parcurge dintr-o suflare, un adevărat regal pentru cititori.“ – La Voix du Nord

„Cu acest roman, Maja Lunde și-a rafinat la perfecție rețeta de succes […]. Cel mai sumbru volum al tetralogiei, dar și cel mai plin de speranță.“ – Dagbladet

„Cel mai bun roman de pînă acum al Majei Lunde.“ – NRK

„Fiecare fir narativ dezvăluie, gradat, consecințele intervenției neintenționate, însă deseori dezastruoasă, a omului în natură. Maja Lunde glisează perfect între ficțiunea istorică, de călătorie și distopică.“ – Booklist

„De o strălucită complexitate. Lunde ne oferă un amestec desăvîrșit de povești umane puternice, speculație, precum și date istorice și științifice.“ – Publishers Weekly


lunde maja e1485334293541 jpg jpeg

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărți s-au vîndut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo, mai întîi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrîndu-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 pînă în prezent i-au apărut peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional, tradus în peste treizeci și cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) și Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Istoria apelor (Blå, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandlerprisen, a devenit, la rîndul lui, bestseller internațional și e deja tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Ultimii cai din stepă (Przewalskis hest; Humanitas Fiction, 2022) a fost nominalizat în același an la Bokhandlerprisen și la Premiul ascultătorilor programului norvegian de radio P2. Romanul a fost tradus în peste douăzeci de țări. În 2020, Lunde a fost recompensată cu două premii prestigioase, Peer Gyntprisen și Bjørnsonprisen.

***

Ultimii cai din stepă” (fragment)

LOUISE

2064

Locuiam într-o casă lîngă canal, aveam o barcă, dar canalul secase. Tata a spus că atunci cînd va veni ploaia, vom putea naviga departe. De-ar veni ploaia, am putea pleca de aici, pe mare, apoi în sus, înspre nord.

Aveam niște canistre mari cu apă, albastre la exterior, albe la interior. Apa era bunul nostru cel mai de preț. Nimeni nu consuma mai mult decît era absolut necesar și pentru noi era un joc să măsurăm în fiecare zi rația fiecăruia.

Pe zi ce trecea, apa din canistre se împuțina, și în fiecare zi rația pe care o beau ei devenea mai mică. Dar nu și rația mea.

Nu mai erau alți oameni acolo. Doar eu, tata și femeia pe nume Marguerite. Erau iubiți, el și ea, dar nu m-am gîndit ce reprezenta el pentru ea, ci doar la ce era ea pentru mine, și la faptul că puteam să șed în poala ei, că îmi cînta cu o voce luminoasă și că ea reprezenta o parte din lucrurile de care îmi era dor de cînd mama mea dispăruse.

Mama avea întotdeauna apă, o sticlă în poșetă, întotdeauna se asigura că avea destulă și pentru mine, și pentru August, fră­țiorul meu mai mic.

Era de parcă apa ar fi dispărut odată cu ea, odată cu ei.

Dar probabil că apa dispăruse cu mult timp înainte. Îmi amintesc doar de seceta care pusese stăpînire pe orașul de la ma­lul mării, acolo unde locuiam, și îmi amintesc gustul nisipului de pe limba mea, de plaja care avansa tot mai mult spre uscat, spre case, îmi amintesc cum îmi scrîșnea nisipul între dinți. Totul a devenit atît de uscat, iar căldura ducea la evaporarea umezelii, și, într-un final, părea că soarele se mutase în oraș și nu mai erau decît razele lui și nisipul.

Îmi amintesc cum dogorea soarele. Îmi amintesc cum fu­geam. Apoi nu-mi mai amintesc nimic pînă în momentul în care am întîlnit-o pe Marguerite.

Mi-a plăcut casa de lîngă canal, mi-a plăcut barca de pe uscat, mi-a plăcut că am fost împreună tot timpul, tata, Mar­guerite și cu mine. Dar el spunea că trebuie să plecăm de acolo; de îndată ce începea ploaia, trebuia să pornim.

După aceea mi-am dat seama că el trebuie să fi știut că ploaia nu avea să vină, că nu aveam să părăsim niciodată acea casă și că eram blocați acolo, lîngă canalul acela secat, deoarece, dacă am fi pornit la drum, nu am fi găsit apă și nu am fi putut căra cu noi toate cele necesare. Prin urmare, era mai bine să rămînem acolo. Așa cred că s-a gîndit el.

Sau poate că el a luat totul în joacă. Se juca deseori; a fost genul de tată care se joacă cu copilul său. Sînt mulți tați care nu se joacă niciodată. Cel mai frumos lucru pe care mi-l amintesc legat de el a fost faptul că mă jucam cu el.

M-am gîndit adesea la ce s-a întîmplat în acele săptămîni de așteptare, la motivul pentru care nu am pornit niciodată la drum. M-am întrebat, de asemenea, de ce nu am încercat nici­odată să construim ceva, un dispozitiv pe roți, poate, cu care să putem căra apa cu noi. Poate că ei într-adevăr au crezut că avea să înceapă să plouă.

Sau poate știau că sîntem deja pierduți și doreau să profite cît mai mult de ultima perioadă petrecută împreună.

Sau poate setea le-a luat mințile, capacitatea de a gîndi ra­țio­­nal, pe aceea de a găsi soluții sau, și mai rău de atît, le-a con­ferit o imagine deformată și halucinații, conducîndu-i în­spre o realitate care nu mai era adevărată, și în care doar jocul făcut de tata a rămas real.

Eu nu cred asta. Cred că au vrut să profite cît se poate de mult de ultimele lor clipe.

Și apoi a venit ziua cînd a fost prea tîrziu. Cutiile aproape se goliseră, iar pe fundul unuia dintre rezervoare mai clipocea doar un rest de apă.

Mi-l amintesc pe tata turnînd-o în sticle, și eu l-am întrebat ce face, dar nu mi-a răspuns.

Apoi a vîrît sticlele într-un rucsac împreună cu două pa­chete de biscuiți uscați, ultimii pe care-i avea. Mi-a așezat rucsacul pe spate.

— E greu, i-am spus, e prea greu.

Atunci el mi-a răspuns că va fi bine. A spus că trebuie să mă duc după ajutoare, că el și Marguerite ar trebui să rămînă aici, în timp ce eu urma să găsesc pe cineva care să ne ajute.

Apoi m-a condus pînă la drum. A spus că ar trebui să plec spre nord. Dacă nu știam exact încotro să merg, trebuia să mă orientez după soare. Dacă soarele bătea dinspre sud, trebuia să mă îndepărtez de el, să merg în direcția opusă, tot timpul să mă îndepărtez de soare. Dar și soarele se mișca pe cer, deci nu era atît de simplu. Dimineața soarele trebuia să mă bată pe obrazul drept, a spus el, iar seara pe obrazul stîng. Și la jumătatea zilei avea să mă prăjească pe spate.

— Poți să ții minte asta? m-a întrebat.

— Pe obrazul drept dimineața, pe spate la mijlocul zilei, pe obrazul stîng seara, am spus.

— Bine, a spus el, buna mea Lou, vei reuși.

— Dar tu de ce nu poți veni? l-am întrebat.

— Pentru că nu avem suficientă apă, mi-a răspuns.

— Dar o putem împărți, am zis.

— Pentru că transpir ca un porc, a spus el, și voi bea toată apa înainte să ai timp să zici cartofi prăjiți cu ketchup.

— Îmi plac cartofii prăjiți cu ketchup, am spus.

— Știu, a spus el.

— Dar de ce nu pleci tu în locul meu? l-am întrebat. Sau Mar­guerite?

— Pentru că tu ești mică și ușoară și ai nevoie de mai puțină apă decît noi, a spus el, de aceea este cel mai bine ca tu să mergi după ajutor.

— Ah, da, am zis.

Dar nu acela a fost motivul. Motivul a fost că el spera să mă găsească cineva, sau să găsesc pe cineva deoarece aceea era ultima lui șansă de a mă salva.

M-a trimis departe, așa cum părinții din toate timpurile și-au trimis copiii departe, exista chiar și o denumire pentru asta mai demult, ankerbarn, un copil-ancoră. Oamenii îl trimi­teau pe un membru al familiei înainte, în speranța că acel copil îi va salva pe toți, dar mai ales în speranța că acel copil se va salva pe el însuși în primul rînd.

Am plecat și nu am plîns, pentru că mi-am imaginat că aveam să merg puțin timp. El a inventat un nou joc pentru mine, spunînd că în spatele fiecărui felinar de pe drum se ascundea un gnom. Gnomii erau timizi, teribil de timizi și se ascundeau de fiecare dată cînd veneau oameni. Dar dacă eram suficient de rapidă, dacă mă grăbeam spre felinare, și dacă alergam cu băgare de seamă, poate că aveam să zăresc totuși un gnom. Și, dacă nu reușeam, trebuia să încerc să îl zăresc la următorul stîlp.

Nu sînt supărată că m-a păcălit. A încercat doar să mă salveze.

Nu mi-a spus niciodată ce trebuia să fac atunci cînd aveam să găsesc ajutoare undeva și nici eu nu l-am întrebat.

Nu știu cît de mult am mers, pare-mi-se că a fost doar o zi, nu-mi amintesc să fi dormit, îmi amintesc doar drumul și gnomii, pe care aveam senzația că-i zăresc, dar niciodată nu am reușit să-i văd cum trebuie, întocmai cum îmi spusese tata. Aveau pălării exact de culoarea ierbii uscate, și nu era de mirare că erau greu de zărit. Și-mi amintesc că nu trecea nici o mașină, nici una, și că am început să înțeleg că obținerea ajutorului nu avea să fie atît de ușoară pe cît sperasem eu.

Am băut apă. O sticlă pe zi, așa îmi spusese tata. Am băut două, el nu era acolo, nu mă vedea, nu se putea enerva, așa că nu contează că am băut mai mult. În plus, rucsacul era greu, teribil de greu și, cu cît beam mai mult, cu atît ar fi mai ușor, m-am gîndit.

Cînd soarele s-a mutat de pe obrazul meu drept, deasupra spatelui și a trecut pe obrazul stîng, a trecut în sfîrșit o mașină. Aceea nu a fost prima mașină din acea zi, ci prima care trecuse în ultimele zile, aveam să-mi dau seama ulterior. Am fost norocoasă, incredibil de norocoasă, dar pe atunci nu știam. După ce am mai crescut, am învățat să apreciez atunci cînd dă norocul peste mine, știu că am avut mult noroc, în pofida tuturor celor întîmplate, și sînt conștientă că azi sînt în viață datorită norocului și că am întîlnit oameni care m-au văzut pe mine în loc să se vadă doar pe ei înșiși.

Mașina mergea repede, i-am făcut semn să oprească, am strigat, dar nu a dat semne că încetinește, așa că m-am postat în mijlocul drumului. Frînele au scîrțîit.

Din mașină s-a dat jos un bărbat, a strigat la mine, a spus că ar fi putut să mă omoare și m-a întrebat ce fac acolo, singură.

I-am zis că am nevoie de ajutor, i-am povestit despre tata și Marguerite, și că nu aveau apă, și că erau acasă, în casa de lîngă canal.

Atunci a coborît și o femeie din mașină, l-a întrebat pe băr­­bat ce face fără să mă privească.

— Trebuie să o luăm cu noi, a spus bărbatul, arătînd spre mine.

Femeia a refuzat, nu aveau loc, nu aveau de mîncare, nu aveau apă.

Am spus că am propria mea apă, propriii biscuiți, că nu trebuie să se gîndească la mine și că nu trebuie să mă ia cu ei, ci doar să vină să-i ajute pe tata și pe Marguerite.

Femeia tot nu se uita la mine.

— Trebuie să o luăm cu noi, a spus bărbatul.

— Nu, am protestat.

— Nu, a spus femeia.

— O să moară, a zis bărbatul.

— Nu, tata și Marguerite o să moară, am spus.

În cele din urmă femeia m-a privit.

De multe ori doar de atît este nevoie ca să vezi ca lumea un om, să-l vezi cu adevărat, și atunci nu te poți abține să nu-l ajuți.

Asta a văzut ea: o fetiță slabă de șapte ani, cu un rucsac supradimensionat în spinare, cu părul ciufulit și hainele nespă­late de săptămîni, cu dîre de murdărie pe față, singură pe un drum într-un peisaj dezolant, unde nu mai creștea nimic.

— Micuță prietenă, dragă și micuță prietenă, mi-a zis ea cu buzele tremurînde.

— Da, am spus, dar acum trebuie să-l ajutăm pe tata.

M-au lăsat să urc în mașină, aveau și ei doi copii, un băiat și o fată, amîndoi mai în vîrstă decît mine, și m-au lăsat pe locul de la geam.

Fetița lor s-a plîns că nu avea loc în mijloc, dar femeia a rugat-o să stea liniștită.

Mașina era răcoroasă. Cred că era cea mai nouă mașină pe care o văzusem pînă atunci, pentru că totul funcționa, inclusiv sistemul de ventilație.

— Pe acolo este, le-am spus eu arătînd înainte, spre soare, tata și Marguerite sînt acolo.

Femeia și bărbatul s-au uitat unul la celălalt, apoi ea a dat din cap.

— Trebuie să încercăm, a spus și apoi a întors mașina.

Totul arăta diferit din mașină. Peste tot era la fel, le-am po­vestit despre canal, poate știau unde este canalul, le-am povestit despre drumul spre casă, că era îngust și că arborii mari creșteau pe marginea drumului.

— Cît de mult ai mers pe jos? m-a întrebat bărbatul.

— Mult, am spus, cred că mult.

Am continuat să conducem, am căutat pe mai multe drumuri pe care li le-am arătat, dar nu l-am găsit niciodată pe cel potrivit.

Dar am pierdut foarte mult timp în căutările noastre. Băr­batul s-a răsucit spre mine.

— Trebuie să mai căutăm și mîine, a spus el, cînd este lu­mină, acum trebuie să găsim un loc unde să dormim.

Apoi femeia a întors mașina.

Am vrut să protestez, dar eram atît de obosită, atît de obosită. În plus, am avut încredere în ei.

Mai tîrziu, femeia, care dorea să-i zic „mama“, a spus că regretă că nu au căutat mai mult, că n-au încercat mai mult. Pe de altă parte, ei nici măcar nu erau siguri dacă tatăl meu și Marguerite existau într-adevăr sau erau doar invențiile mele, și apoi s-a întunecat afară și devenise imposibil să mai caute. În plus, mi-a spus că eu fusesem atît de „pierdută“, ea a folosit acel cuvînt, „pierdută“, dar eu nu m-am recunoscut niciodată în acest tipar, deoarece știam exact ce urma să fac.

Am mers o vreme cu mașina, eu am continuat să mă uit pe fereastră, totul era la fel, dar poate că trecusem cu vederea ceva, poate că aș fi putut totuși să zăresc drumul pînă la canal. Poate era mai în față și mersesem eu mult mai puțin decît crezusem.

Deodată mașina a încetinit. În fața noastră era o barieră.

— Au mutat bariera aici? s-a mirat femeia. Nu credeam că vom întîlni pe nimeni pînă mai spre nord.

— Cu siguranță au mutat bariera, a spus bărbatul. ne-am apropiat, iar mașina rula încet pe drum. Nu este nimeni acolo, a spus femeia.

M-am uitat pe ferestre, am văzut o gheretă. Pe o masă zăcea o pușcă.

— Uite paznicul acolo, a spus băiatul.

Un soldat venea spre noi de pe marginea drumului, și se lupta cu partea din față a salopetei.

— Condu, a spus bărbatul.

— Dar nu trebuie să așteptăm? a întrebat femeia.

— Condu! a repetat el. Condu!

Și ea a călcat accelerația, am trecut pe lîngă gheretă, soldatul a apucat pușca și a fugit după noi, dar mașina a fost mai rapidă.

Băiatul și fata au rîs în hohote:

— O să reușim, o să reușim! Hai mamă!

Soldatul nu și-a dus pușca la umăr, ne-a făcut un semn cu degetul și s-a răsucit. apoi am ieşit din curbă și nu l-am mai văzut.

— Am trecut, a spus bărbatul.

— De ce anume? am întrebat.

— De prima graniță, a spus bărbatul, nu credeam că vom reuși.

El și femeia s-au privit și au zîmbit.

Abia mai tîrziu mi-au explicat că nu ne putem întoarce, că nu vom mai putea trece niciodată de frontieră, că ni s-a dat această șansă unică, doar pentru că soldatul trebuia să facă pipi.

Îmi amintesc că am protestat, am urlat și am țipat că vreau doar să mă întorc la tata. Dar n-a folosit la nimic.

Nu știu cît am mers, dar într-o zi mașina s-a oprit, bateria s-a descărcat și n-am găsit nicăieri un loc să o încărcăm. Acum trebuia să mergem pe jos. se făcuse mai frig, era toamnă, și într-o zi chiar a plouat. Ploua, dar nu am putut să mă bucur de picăturile căzute din cer.

Femeia care voia să-i spun „mamă“ a zis că nu trebuie să mă gîndesc la tata și la Marguerite, dar eu nu reușeam să mă gîndesc la altceva. Fiecare picătură de ploaie îmi amintea de ei și că ar fi trebuit să fie aici, să simtă apa.

Picăturile reci erau înțepătoare, mă făceau să îngheț, și nu-mi plăcea acea ploaie.

Am ajuns într-o tabără de refugiați din nordul Germaniei, am primit un cort vechi, unde era apă rece ca gheața, dar puțină mîncare. Tabăra era păzită de soldați cu puști. am înghețat toată iarna, îmi amintesc că îmi era frig și foame și că fata și băiatul se certau unul cu altul, dar erau amabili cu mine. Femeia voia mereu să mă țină în poală, voia să mă pieptene, și eu o lăsam deoarece era amabilă, îmi plăcea de ea, dar nu am reușit niciodată să-i spun „mama“.

În timpul zilei ne preda, iar pe mine m-a învățat să citesc, să scriu și să socotesc. În tabără existau cîteva cărți și eu le-am citit în repetate rînduri.

Îmi amintesc că femeia și bărbatul se certau, ea voia să plece, el voia să rămînă. Seara, cînd credeau că dormim, își vorbeau în șoaptă, șuierînd din ce în ce mai tare.

— Nu putem trăi așa, spunea femeia.

— Cel puțin există mîncare aici, zicea bărbatul.

— Nu este suficientă, a spus ea, și nu se știe cît timp va mai exista, vezi și tu că totul se destramă!

— Sîntem în siguranță aici, a spus bărbatul, acesta este cel mai important lucru.

— N-am încredere în ei, a spus femeia, nu știm ce intenționează să facă cu noi.

Toată iarna s-au certat. Cînd a venit primăvara, femeia a obținut în cele din urmă ceea ce și-a dorit.

Am plecat din tabăra aceea și ne-am îndreptat spre nord, am prins o barcă din Danemarca și am ajuns în Norvegia, la Kristiansand.

Acolo am fost plasați într-o altă tabără. O tabără bună, la un hotel vechi, unde am primit două camere. Adulții au încetat să se certe. Puteam merge oriunde voiam.

Am început să merg la o școală propriu-zisă, am învățat norvegiană. Profesorii erau mîndri de mine și îmi spuneau că învăț repede. am prins gustul mîncării norvegiene. Primeam cereale la toate mesele zilei. Făină de ovăz la micul dejun, felii de pîine la prînz și pizza la cină.

Dar și aici totul s-a înrăutățit, atît de gradual, atît de încet, aproape imperceptibil de la o zi la alta, dar dacă uneori priveam în trecut și ne aminteam cum fusese cu un an în urmă sau cu doi ani în urmă, atunci ne dădeam seama că totul se schimba. Sucul pe care la început ni-l serveau la masă zilnic acum îl primeam doar sîmbăta, zahărul pentru terci a dispărut, pîinea a devenit uscată, numărul de felii se diminua treptat. Și primeam doar cîte o chiftea de persoană, apoi, la final, nici una. Iar drăguțele doamne care lucraseră în tabără au fost una cîte una înlocuite de soldați.

În continuare eram liberi să mergem oriunde doream, și noi am văzut că și în exteriorul taberei totul era diferit. magazinele se închiseseră și, la cele care mai rămăseseră deschise, oamenii stăteau la coadă cît era ziua de lungă, și începuseră să cultive legume în grădinile lor, toată lumea încerca să cultive ceva, și primăvara polenizau florile cu ajutorul unor pene sau cu niște pensule. În plus, oamenii se încăierau din ce în ce mai des la cozile la care așteptau, pe străzi și pretutindeni.

Și oamenii mereu vorbeau despre vreme… uneori putea să plouă foarte tare timp de cîteva luni. Rîurile ieșeau din matcă, măturau casele, porțiuni mari de teren dispăreau sub ape, iar porumbul putrezea pe ogoare. Apoi veneau verile fără o singură picătură de ploaie. Apoi fructele s-au uscat pe copaci, iarba s-a îngălbenit pe pășuni, iar animalele au trebuit sacrificate pentru că nu mai era fîn. Îmi amintesc de zăpadă, într-o iarnă a fost atît de multă zăpadă, încît întreaga lume s-a oprit. ne-am strîns sub pături în sufrageria hotelului, în fața unui șemineu care abia se încălzea, în timp ce așteptam să vină curentul.

Adulții au început din nou să se certe, femeia voia să plece, să meargă mai departe ca să găsească un loc pe care să-l poată numi al lor. Și bărbatul dorea același lucru, dar a spus că trebuiau să aștepte. Vorbeau întruna despre o reședință permanentă, despre o posibilă locuință, despre schițe de case și despre pașaport. Cu siguranță nu au văzut că totul s-a destrămat, că nici aici, în Norvegia, nu vor primi ceva ce s-ar putea numi un cămin.

Am locuit acolo cinci ani. Prima mea copilărie a fost cu mama și tata și cu fratele meu mai mic, în orașul care a dispărut, apoi cu tata și Marguerite. Acești ani în hotel au fost a doua mea copilărie. Am încercat să mă gîndesc cît mai puțin posibil la prima mea copilărie. Îmi era cel mai ușor așa. A doua mea copilărie nu a fost, la urma urmei, deloc rea. Mergeam la școală, aveam doi oameni mari care aveau grijă de mine și doi frați mai mari care aveau și ei grijă de mine uneori.

Dar apoi totul s-a întîmplat rapid. Într-o dimineață am fost sculați din somn și am fost rugați să împachetăm. Soldații păzeau intrările, asigurîndu-se că nu fuge nimeni.

Apoi au tras în fața clădirii cinci autobuze mari și ni s-a ordonat să urcăm. Am fost transportați pînă la cheiuri, apoi am urcat pe un vapor și de acolo mai departe. Tot timpul mergeam înspre soare.

La bord era doar o toaletă. nu ne dădeau voie niciodată să coborîm din autobuz. La final, toaleta s-a umplut. Îmi amintesc cum puțea de-ți muta nasul. Îmi amintesc, de asemenea, că peste tot de-a lungul drumurilor vedeam oameni care rătăceau, înfometați și însetați.

Ne-au transportat în Franța.

Cînd am fost lăsați să coborîm din autobuz și cînd am pus din nou piciorul pe pămîntul francez, m-am gîndit că în acel moment, în acea clipă am devenit adult.

Aveam treisprezece ani, eram înaltă pentru vîrsta mea, aproape complet dezvoltată și în mintea mea, în timp ce și trupul mi se maturiza, s-a conturat și ideea că eram pregătită să mă descurc singură, că venise timpul, și eu n-am mai vrut să-mi împovărez familia, care nu mai era a mea de acum.

Am trăit pe drumuri și femeia și bărbatul vorbeau întruna despre găsirea unui loc care să fie al nostru, să încercăm să ne întoarcem în Norvegia, sau poate să mergem în Suedia, chiar dacă nici în acele țări nu mai erau locuri bune de locuit.

Apoi femeia s-a îmbolnăvit. A făcut pneumonie. nu știam dacă avea să supraviețuiască, deoarece nu existau medicamente. S-au adunat cu toții în jurul ei – tatăl și copiii, cei doi copii care îi spuneau „mamă“.

Am căutat adăpost într-un apartament abandonat dintr-un oraș pustiu. Îmi amintesc cum stăteam în pragul ușii, privindu-i. Femeia zăcea în pat înconjurată de oamenii apropiați ei. Îmi amintesc cum o țineau copiii de mînă și vegheau la căpătîiul ei, în timp ce tusea îi zgîlțîia întreg trupul.

Ei alcătuiau o familie adevărată, erau așa cum ar trebui să fie o familie aveam un respect nețărmurit pentru ei, dar nu era familia mea și nu mi s-a părut că se cuvine să mă așez lîngă patul ei.

În plus, știam că eu doresc altceva decît ei și că, mai devreme sau mai tîrziu, trebuia să-i părăsesc. Îmi trecuse prin minte ideea să aștept, dar atunci mi-am dat seama că era momentul potrivit, și că ei nu aveau nevoie de mine, deoarece aveau destule pe cap și așa. În plus, știam că prezența mea în cadrul familiei era plină de incertitudine, îi aparțineam și nu-i aparțineam.

Eu eram cine eram, sentimentele mele pentru ei și respectiv ale lor față de mine erau complet ambivalente.

Eu nu eram decît o persoană cu care trebuia să împartă totul, iar acum și lor le rămăsese mult mai puțin de împărțit. Aveau să-mi dea drumul.

Am plecat chiar în acea noapte, mi-am împachetat puținele obiecte în rucsacul pe care-l primisem de la tata și m-am strecurat afară din apartament. De ce nu mi-am luat la revedere? Dacă le-aș fi spus la revedere, nu m-ar fi lăsat să plec. Poate chiar m-ar fi convins să rămîn. Și dacă aș fi rămas, ambivalența ar fi crescut, atît a lor, cît și a mea. Nu am avut de ales.

După aceea am tot hoinărit. Am timp berechet. Am stat în multe locuri, iar în unele chiar mai mulți ani, dar întotdeauna mă mut, mai devreme sau mai tîrziu îmi vine cheful de ducă, și întotdeauna se dovedește că alegerea mea a fost cea rațională.

Dacă locuiești într-un loc prea mult timp, toate resursele de acolo se termină: apa, plantele, animalele. Dacă te muți în alt loc, găsești noi resurse. Așa este lumea în zilele noastre: este cel mai bine să te mişti.

Mi-am început viața fugind. nu a existat niciodată un loc pe care să-l pot numi al meu, m-am mișcat întotdeauna. Și în noaptea aceea cînd am fugit de la familia mea și de la femeia aceea care își dorea atît de mult să-i spun „mamă“, am decis că așa sînt eu. Nu sînt genul care fuge mereu, sînt genul care este mereu în mișcare.

p 17 2 jpg
Singurătate
Fassbinderul actorului Oliver Masucci e convingător pentru că, înainte de a ne ameți cu panseuri spirituale, se impune în calitatea sa de corp fără rușine.
951 17 Breazu jpeg
Capsule de timp
Considerate atunci prea bizare, vor fi lansate, din nou, 30 de ani mai tîrziu, devenind un fel de dioramă a felului în care a putut naviga o fabuloasă formație uitată a anilor ’80 prin soundscape-ul începutului deceniului următor.
951 21 Pavilionul SUA   Simone Leigh jpg
Laptele viselor la Veneția
Ediția din acest an nu e, din fericire, grandioasă și nici sentimentul de parc de distracție nu mai e la dispoziția ta, ca pînă acum.
TIFF anunță Sunscreen jpg
Organizatorii TIFF anunță prima ediție SUNSCREEN, un nou festival de film la Constanța
Între 8 și 11 septembrie, spectatorii din Constanța vor putea urmări pe marele ecran zeci de filme de succes și se vor bucura de întîlniri cu invitați speciali din lumea filmului.
p 16 Pdac Iamandi jpeg
Jurnalele (bombardării) Berlinului
În goana după supravieţuire nu mai e timp de reforme şi revoltă.
p 17 2 jpg
Pe holurile facultății
Dragoș Hanciu îl filmează aici pe Gheorghe Blondă (zis și „nea Jorj”), fostul responsabil cu materialul tehnic de imagine al UNATC-ului, aflat la vremea turnajului în pragul pensionării.
950 17 Audio1 jpg
Contra naturii
Nu ne-am lămurit încă dacă există un gen muzical LGBT, ori dacă ideea de gen mai are vreo noimă în general, însă sesizăm o propagare a sexualității alternative în zone muzicale conservator-tradiționaliste asociate identitar cu bigotismul, cu electoratul lui Trump, cu viața lipsită de dileme.
p 21 Portretul lui Novalis,1943 jpg
Victor Brauner, vizionar, magician și alchimist
Începînd cu anii 1939-1940, creația pictorului este influențată de literatura romantică și de ezoterism, îndreptîndu-se cu deosebire către scrierile lui Novalis în care artistul consideră a fi găsit ecoul propriei sensibilităţi.
Piața Unirii din Cluj Napoca   Foto Nicu Cherciu jpg
Spectatorii sînt așteptați la un eveniment impresionant, care ia startul în Piața Unirii din Cluj-Napoca
Pînă pe 26 iunie, cel mai mare eveniment cinematografic din România va aduce în orașul recent desemnat UNESCO City of Film peste 350 de proiecții.
p  15 The Plains jpg
21 de drame
Dacă veniți la cea de-a 21-a ediție de TIFF exclusiv pentru filme, iată 21 de titluri care s-ar putea să vă placă.
949 16 freemnas schimbare png
Noaptea alegerilor
Votul e o iluzie, nimic nu se va schimba pentru visători & imigranți.
p 17 jpg
Ciclon
Dramele sale nu „radiografiază” decît prin ricoșeu fragmentele de real care s-au nimerit în cadru, fiindcă adevăratul lor subiect, universal și incoruptibil, este pasiunea.
949 17 Breazu jpg
Perspective și traume
De la premiul acela neașteptat și pînă astăzi, Kendrick Lamar a fost mai degrabă absent.
Al Tomescu jpg
Alexandru Tomescu cîntă „Anotimpurile” lui Vivaldi
„Anotimpurile” lui Vivaldi sînt interpretate la Sala Radio de apreciatul violonist Alexandru Tomescu, în concertul ce închide stagiunea Orchestrei de Cameră Radio.
Film Food 2022 jpg
TIFF 2022: Cine de 5 stele inspirate din povești de pe marele ecran, la Film Food
Secretele celor mai apreciate bucătării ale lumii și poveștile oamenilor care îndrăznesc să testeze limitele convenționalului se întorc în secțiunea Film Food la Festivalul Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie, Cluj-Napoca), dedicată cinefililor pasionați de experiențe culinare inedite.
p 23 Georges Clarin jpg
Teatrul de odinioară, scrinul femeilor
Femeile au constituit adevărate constelații de socialitate. Dacă nu dispuneau de puterea economică sau politică, ele și-au exercitat, în schimb, geniul animînd viața capitalei pe fond de „plăcere” a spiritului comun împărtășită.
948 16 sus Romila jpg
Poetul și moartea
Nu o carte despre viața lui Nichita Stănescu a scris Bogdan Crețu, ci una despre un mare poet și moartea lui apropiată.
948 16 jos SAxinte jpg
Logica vieții, nervurile poeziei
Simona Popescu nu exclude imaginația din poezia realului, a cotidianului. Ea poate avea o funcție integrativă a realității, tot așa cum visul (structura visului) potențează atributele spectrului diurn.
948 17 1 foto Albert Dobrin jpg
Palatul minții și palatul de păpuși
Rosencrantz și Guilderstern sînt „jucați” de Hamlet care, în „nebunia” lui, inventează o scenetă.
948 15 afis craiova jpg
WhatsApp Image 2022 06 03 at 19 12 39 jpg
Sala Radio 8 iunie 2022 jpg
Concert Mozart / Haydn la Sala Radio
Miercuri, 8 iunie 2022, de la ora 19:00, veți avea ocazia de a asculta la Sala Radio un concert Mozart / Haydn prezentat de Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijorului Gheorghe Costin.
EducaTIFF 2022 png
TIFF lansează opționalul de educație cinematografică pentru elevi
Programul EducaTIFF continuă să se dezvolte la cea de-a 21-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie).
947 16 sus BAS jpeg
Maimuțe, muzică și baseball
Cea de-a 22-a carte a scriitorului japonez este o culegere de povestiri scrise la persoana întîi, cu un narator de vîrsta a treia, ce gravitează în jurul unor teme precum nostalgia tinereții, muzica, erotismul, totul învăluit într-o folie de „unheimlich” care a devenit marca autorului nipon.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.