Carte nouă la Humanitas: „Cazul scriitorului dispărut” de Andrei Manolescu

Vă prezentăm un fragment din Cazul scriitorului dispărut, romanul lui Andrei Manolescu, redactor-șef adjunct la revista Dilema veche, volum publicat de curînd în colecția Scriitori români contemporani a Editurii Humanitas.

Cartea se află în librării şi poate fi găsită online aici.

Dispariția inexplicabilă a unui scriitor devine obiectul investigației fostului său traducător și a unui detectiv, acum polițist pensionat. Cei doi vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu bătrânul autor, despre a cărui moarte nimeni nu deține nici o informație – nici poliția, nici Uniunea Scriitorilor –, dar care ar trebui să aibă o vârstă neverosimilă, de 113 ani, dacă printr-o minune s-ar mai afla în viață. O intrigă complicată, plină de suspans, condimentată cu elemente de fantastic îl poartă pe cititor, într-un ritm alert, printr-un București eliadesc, misterios, către un deznodământ surprinzător, care deschide perspective neașteptate de interpretare a poveștii. Fals policier, Cazul scriitorului dispărut pune, la un nivel de profunzime, inclusiv problema raportării autorului la textul său, dar și a traducătorului la textul pe care-l traduce, cel din urmă nefiind întotdeauna onest și introducând deseori ceva din propria gândire în ceea ce ar trebui să fie transpunerea pură a textului altcuiva.

***

Fragment din capitolul Acțiunea

Zece zile mai târziu, într-o dimineață, traducătorul primi un telefon. Era fostul comisar, care voia să-i spună în ce stadiu ajunsese cu cercetările.

— Bună dimineața, stimate domn, sper că nu te-am trezit. Așa cum am promis, mi-am întins antenele și am mai aflat câteva lucruri legate de problema noastră. Sper că mai e de interes.

— Oh, sigur că da, chiar mă bucur să vă aud.

— Din păcate, trebuie să-ți mărturisesc că n-am aflat încă nimic foarte concludent, e mai complicat decât am crezut. Am vorbit cu cineva de la evidența populației. Cică în lume ar fi peste o sută de mii de oameni pe care-i cheamă Popescu, în București peste nouă mii. Cu numele complet de Ion Popescu sunt peste 1300 de bărbați pe întreaga planetă, iar în București peste o sută. În viață! Totuși, noi căutăm un anume Ion Popescu, născut în 1906, scriitor și profesor, cu pseudonimul Alexandru Țestosu. Primăria Bucureștiului, cel puțin, nu l-a identificat printre cei 58 de oameni de peste o sută de ani care trăiesc în capitală și au fost sărbătoriți cu ocazia centenarului României. Am aflat cu ocazia asta că există un român de 111 ani care e considerat pe locul al treilea în lume, ca vârstă. E un fost agronom. Ce mai știm însă e că în ultimii 20 de ani acelui Ion Popescu pe care-l căutăm nu i s-a înregistrat decesul. De acest lucru suntem relativ siguri, mă rog, în măsura în care ne putem baza pe scrupulozitatea funcționarilor din țara asta. O altă certitudine absolută este că nu a fost niciodată dat dispărut. Dar, atenție, asta nu înseamnă neapărat că omul ar mai fi în viață.

— Deci să înțeleg că varianta cea mai plauzibilă rămâne aceea a morții domnului Țestosu în condiții necunoscute? întrebă traducătorul.

— E cel mai probabil, da. Trebuie să-ți spun că omul meu a fost și la morgă, dar, așa cum mă așteptam, n-a găsit nimic. Adică n-a descoperit nici un asemenea caz cu semnalmentele scriitorului. De altfel, ce semnalmente, că n-avea decât o fotografie veche de 20 de ani luată de pe Internet. Asta nu înseamnă chiar nimic, mai ales având în vedere că decesul s-ar fi putut produce oricând în ultimii 10-15 ani, poate chiar și mai de mult.

Vocea fostului polițist suna foarte metalic la telefonul mobil, iar traducătorul avu o clipă de derută. Întreaga situație i se păru dintr-odată foarte stranie. Vorbea cu omul care servise drept model pentru personajul principal al unor romane pe care el le tradusese cuvânt cu cuvânt. Se întrebă dacă discuția și povestea în care intrase chiar se petreceau în realitate. Își recăpătă însă imediat prezența de spirit.

— Vă dați seama că decesul s-ar fi putut petrece… nu neapărat în București. Din ce am auzit eu, deși nu e vorba de informații pentru care să bagi mâna în foc, în ultima perioadă, scriitorul se mutase undeva în afara Bucureștiului.

— Dar, domnul meu, legat de asta, trebuie să-ți spun că există totuși ceva interesant. E vorba de domiciliul său care apare în evidențe. Este o casă aflată…

— Pe strada Doctor Turnescu, numărul 20, nu-i așa? se repezi traducătorul să-l completeze.

— Bravo, exact! Văd că nici mata n-ai stat degeaba.

— Am aflat de la Uniunea Scriitorilor.

Newcombe era mândru că i-o luase cu ceva înainte marelui detectiv.

— Foarte bine, zise acesta. Se pare însă că acolo nu mai locuiește nimeni, e o casă abandonată. Știi, deocamdată toate informațiile astea au fost descoperite de un fost coleg de-al meu, pe care l-am rugat să le caute, nu neapărat pe cale oficială. Mă gândesc că la un moment dat n-ar strica să facem toată treaba asta publică, poate ai niște relații pe la vreun ziar sau la vreo televiziune. După ceva publicitate în jurul cazului, că doar e vorba de un cărturar serios, s-ar crea niște premise favorabile unui demers oficial. Acum, dacă mergem cu așa o chestiune la poliție, riscăm să ne dea cu flit, mă înțelegi? Pe de altă parte, îți spun drept, nu cred că o investigație oficială, cu procuratură și tot tacâmul, ar putea descoperi ceva în plus față de ce aflăm noi acum. Singurul lucru la care mă gândesc e că, în urma unui oarecare tapaj public, poate să apară cineva care să știe ce s-a întâmplat cu scriitorul. Era la un moment dat o emisiune pe la TVR, se chema Dispăruți fără urmă. Mă rog, încă un lucru foarte interesant, fostul meu coleg a făcut cercetări la administrația fiscală și a găsit că impozitul pe această casă din Doctor Turnescu a fost plătit până în 2012. De atunci… nimic, și s-au adunat o grămadă de penalități. Tot în 2012 și companiile de electricitate, gaze și cablu TV și-au întrerupt serviciile pentru neplata facturilor. Cu toții au lăsat cazul deschis. Era vorba de sume minore, și probabil de aceea nu s-a apelat la firme de recuperatori, nu s-a intentat nici un proces. Altfel, se putea ajunge la punerea unui sechestru pe acea casă. Până la urmă însă, într-un fel sau altul, cred că tot la asta se va ajunge. Mai ales că firmele de afaceri imobiliare se pare că au luat deja proprietatea la ochi. Casa, cică, e dărăpănată, dar locul pe care-l ocupă trebuie să fie la mare preț. Foarte aproape de Palatul Cotroceni…

— În 2012, domnul Țestosu ar fi avut 106 ani. Să fi plătit el impozitul până atunci, iar acela să fi fost momentul când s-a întâmplat ceva cu el?

— Suntem pe tărâmul speculațiilor. Nu putem ști.

— Trebuie să vă mai spun că scrisoarea trimisă de Uniunea Scriitorilor lui Țestosu când a împlinit 100 de ani s-a întors înapoi. Se pare că poștașul nu l-a găsit. Și am mai auzit cum că, la un moment dat, casa aceea ar fi fost închiriată de domnul Țestosu.

— Interesant! Ar trebui atunci să existe niște chiriași, niște foști chiriași. Dacă vrei, putem continua cercetările. În chestiile astea e uneori ca în știință, adică e vorba de pași foarte mici care se adună încet-încet și duc până la urmă la o concluzie sau chiar la o revelație. Mă gândesc la pasul următor, care, de fapt, pentru noi, n-ar fi un pas chiar așa mic. Dar nu știu dacă ți-ar surâde, dacă dorești să te implici mai mult…

— Mă faceți curios, zise traducătorul simțind o ezitare din partea interlocutorului.

— Ți-aș propune un lucru, continuă fostul polițist într-un ritm mai tărăgănat, să întreprindem o… „acțiune“, cum ziceam când lucram. Să mergem, adică, împreună, dacă vrei, să dăm târcoale acelei case, mă rog, să vedem ce se întâmplă pe acolo, și poate aflăm ceva de pe la vecini, mă rog… lucruri dintr-astea.

— Sigur că da, merg cu plăcere, oricând doriți. Chiar mi se pare interesant.

— Azi e joi. Poimâine dimineață e bine? Mă gândesc că sâmbăta, mă rog, avem mai multe șanse să găsim oamenii acasă, prin zonă.

Căzură de acord să se întâlnească sâmbătă la ora 10, la ieșirea din stația de metrou Eroilor.

Era o dimineață călduță, cu un soare puțin împâclit de un strat foarte subțire de nori, ca o perdeluță. Traducătorul credea că a ajuns primul și se uita la ceas. El venise pe jos și își imagina că Iorgu va apărea pe scări dinspre stația de metrou de dedesubt. Dintr-odată îl zări însă apărând din părculețul din apropiere, de unde îl fixa în mod simpatic cu degetul arătător. „Te-am ochit deja“, spunea gestul lui. Pe cap avea o pălăriuță de pescar, purta o vestă ca de camuflaj peste un pulover crem, demodat, iar pantalonii erau din aceia cu buzunare laterale închise cu arici. Micuțul traducător avea, ca de obicei, pardesiul lui gri trei sferturi, de stofă, în care arăta ca un greier. Își strânseră mâinile și porniră. Din primul moment, Newcombe realiză că are o problemă. Fostul polițist făcea pașii lui urieșești, și el trebuia să țopăie din când în când pentru a nu rămâne în urmă. Formau un cuplu oarecum caraghios.

Odată ce intrară pe străduțele din spatele Spitalului Municipal, tumultul circulației bucureștene se liniști. Se intersectară cu un biciclist chel care fluiera, câinii lătrau prin curți, iar în fața unei porți doi bărbați încercau să schimbe roata unei mașini. Traducătorul se bucura de fiecare dată când detecta acea atmosferă ușor patriarhală pe care o asocia cu un București autentic.

— Sper că „excursia“ asta ne va aduce lucruri noi, că vom putea avansa cu cercetarea noastră, spuse fostul polițist. Din experiența mea, e foarte important să ieși pe teren. Din birou nu poți înțelege aproape niciodată totul. De-abia când te miști începi să simți pulsul cazului, cum îi zic eu, înțelegi mai bine realitatea. Mintea începe să lucreze pe niște baze reale, nu cu speculații și deducții care își au și ele rolul lor, dar, când nu sunt ancorate în concret, te pot duce pe niște piste foarte depărtate de adevăr. E bine să stai de vorbă cu oamenii, mă rog, să vezi cu ochii tăi locurile, atunci obții impresiile și ideile cele mai bune.

— Ați mai avut cazuri similare?

— Am avut de tot felul, dar… unul chiar ca ăsta, drept să-ți spun, nu-mi amintesc.

Ajunseră pe strada Dr. Turnescu și remarcară distanța foarte mică până la curtea Palatului Cotroceni. Casa pe care o căutau nu era greu de găsit. Ferestrele îi erau acoperite de scânduri bătute în cuie. Avea o arhitectură destulă de comună, un singur nivel și o intrare care se făcea printr-un vestibul ieșit în relief în mijlocul zidului frontal. Tencuiala gălbuie era scorojită. Prin gardul de lemn, destul de trainic, se întrezărea grădina măricică, năpădită de buruieni și roșcovi sălbatici. Traducătorul tocmai se întreba ce vor face de fapt acolo, când, fără nici un fel de scrupule, fostul polițist apăsă pe clanța porții care se deschise. Intră în curte făcându-i semn să-l urmeze. Newcombe, ușor speriat, nici n-apucă bine să închidă poarta, că Iorgu și urcase cele câteva trepte de la intrare și încerca deja clanța ușii din față. Aceasta se dovedi a fi încuiată.

— Ce faceți?

— Ssst! Încerc să intru în casă.

— Chiar așa?