Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul: Jurnal. 31 august 1988–12 decembrie 1989 (fragment)
Cînd în seara zilei de 31 august 1988 am aflat că, din nou, nu voi mai putea să public și am hotărît să încep un jurnal minuțios al acestei noi perioade de viață, era evident că paginile pe care le voi scrie nu vor fi destinate publicării, ci – oarecum dimpotrivă – că ele vor trebui să-i țină acesteia locul. Mi-ar fi destul de greu să spun în ce fel, dar ceea ce simțeam era că urmează un gol de care pot să încerc să mă apăr descriindu-l, nepermițîndu-i să devină neant. Poate că subliminal presupuneam că această descriere ar putea fi de folos cîndva, dar nu-mi amintesc să mă fi gîndit vreodată în registru logic la asta, după cum nu cred că am fost cu adevărat convinsă că acel cîndva va exista. Cea mai bună dovadă este că, atunci cînd s-a întîmplat, cele patru caiete de cîte o sută de pagini au stat ani de zile pe un colț al mesei mele de lucru, clădite unul peste altul ca niște pete de culoare, fără să am timp sau curiozitatea să le citesc, apoi – pentru a lăsa probabil locul altor hîrtii mai actuale – au fost mutate într-un dulap unde pur și simplu am uitat de ele. Le-am descoperit, cum se întîmplă, căutînd altceva, în timpul pandemiei, cînd aveam pentru prima oară în viață timp, și – din două motive fără legătură între ele, dar la fel de ciudate – m-am speriat. În primul rînd, deschizînd la întîmplare unul dintre caiete și citind o pagină n-am recunoscut nimic, nici ceea ce relata, nici faptul că aș fi scris-o eu, o viață pe care nu mi-o aminteam, dar care mi se părea tulburătoare și, prin necunoscutul pe care îl conținea, fascinantă. În al doilea rînd, am descoperit cu uimire cît de greu descifram, cît de multe minute îmi luase lectura acelei pagini străine. Nu doar că un fragment de viață dispăruse din mine, dar și pagina care îl descria – scrisă cu pixuri proaste a căror pastă se uscase, se făcuse tot mai palidă – se pregătea să dispară.
Pentru ca să fie spălată vreodată mocirla de vorbe depusă pe istoria noastră, ca să se mai nască generații pentru care istoria noastră să fie prilej de emoție și de mîndrie, va fi nevoie de o exorcizare fără egal, de o sinceritate autocritică plină de cruzime, de o privire severă lipsită de complezență și de milă, față de tot ceea ce ni s-a întîmplat de la Cucuteni pînă la Scornicești; abia așa ceea ce va trece de judecată va putea fi într-adevăr respectat și ne vom mai putea respecta vreodată pe noi înșine.
•
„În 1988, Ana Blandiana era deja o scriitoare consacrată. I s-a interzis însă să mai publice cărți sau articole în reviste literare, fiindcă îl parodiase pe Ceaușescu în motanul Arpagic, unul dintre personajele unei cărți pentru copii – «Întîmplări de pe strada mea». Interdicția s-a aflat la originea jurnalului scris atunci și publicat acum. Ar putea fi citit ca un roman distopic, cu personaje a căror asemănare cu oamenii adevărați ar fi, ca-n filme, pur întîmplătoare, dacă n-ar fi reconstituirea în timp real a ultimului an al Epocii de Aur, în care un cuplu de scriitori, Ana Blandiana și Romulus Rusan, încearcă să supraviețuiască fizic, moral și literar. În imperiul penuriilor și al cozilor la orice, se desfășoară, sub supravegherea Securității, un halucinant spectacol al duplicităților, un mers pe străzi ca pe sîrmă, în travestiul aparențelor, un du-te-vino al durerii de a vedea minciuna devenind adevăr, furtul virtute, înșelătoria prilej de mîndrie. Cu această lume în prăbușire (pe care o cred, ca majoritatea românilor, veșnică) se acomodează sau nu scriitori și intelectuali cunoscuți, ea le pune la încercare conștiința și rezistența biologică, cu ea se confruntă nevoia de a scrie, dragostea și solidaritatea. Mai-mult-ca-trecutul este memoria trecutului: vie, chinuitoare, actuală, eliberatoare prin mărturisire și onestitate. Abia de aici încolo poate începe prezentul. O carte care se citește neîntrerupt: stîrnește, dezvăluie, demască, acuză, pune întrebări despre responsabilitatea intelectualilor în vremuri de cumpănă. Tulburătoare cronică, mărturie, document.“ (Tatiana Niculescu)
Tulburătorul jurnal al Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul: 31 august 1988–12 decembrie 1989, este disponibil în librării și poate fi comandat cu autograful autoarei pe site-urile LibHumanitas și Libris.
