„A fost odată la Hollywood”, debutul literar al marelui regizor Quentin Tarantino, cartea-eveniment în luna mai la Humanitas Fiction
A fost odată la Hollywood, debutul literar al marelui regizor Quentin Tarantino, cartea-eveniment apărută în traducerea Iuliei Gorzo în luna mai în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, este disponibilă acum în toate librăriile din București și din țară și online, pe site-ul Libhumanitas.ro și pe cele ale lanțurilor de distribuție partenere. După cum declară Tarantino, romanul A fost odată la Hollywood este „o regîndire totală a întregii povești din film“– distins cu două premii Oscar, cu Brad Pitt, Leonardo di Caprio și Margot Robbie în rolurile principale – comică, savuroasă, uneori dură. Avem în roman anul 1969, muzica, mașinile, filmele și spectacolele TV ale epocii. Și, mai ales, avem Hollywoodul, cu minciuna feerică și realitatea brutală, așa cum ni le livrează un maestru al povestirii care-l cunoaște ca pe propriile buzunare.
Cartea va fi lansată miercuri, 25 mai, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr.38) și sîmbătă, 4 iunie, ora 12.00, în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest (Romexpo, Pavilion B2, standul Editurii Humanitas).
„În acest roman, Tarantino reușește cel mai dificil truc din lume, ca povestea sa să fie fluidă și să se citească pe nerăsuflate.“ (The New York Times)
Quentin Tarantino adaugă în carte detalii diferitelor secvențe și personaje, dezvoltînd în mai multe capitole latura aventuroasă și sinistră a cascadorului Cliff Booth (personaj interpretat în film de Brad Pitt), introducînd o paranteză narativă despre demonul hipiot Charles Manson și noi întîmplări al căror protagonist este steaua pălind Rick Dalton (personaj interpretat în film de Leonardo DiCaprio). Pe scurt, tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul de Oscar, adică imensul volum al aisbergului de dincolo de peliculă: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Rezultatul: o epopee a culturii americane din anii ’60, ai cărei zei și eroi descind din și aspiră la Olimpul de pe Coasta de Vest – fabrica de visuri de pe colinele Hollywoodului, o reușită stilistică extraordinară a unui geniu care dovedește că nu cunoaște bariere în modalitatea de expresie, fie că este voba de film sau de literatură.
De la debutul cu Reservoir Dogs (1992), urmat de Pulp Fiction (1994; Palme d’Or 1995), regizorul-cult Quentin Tarantino nu mai are nevoie de nici o prezentare. S-a născut în 1963 în Knoxville, Tennessee, dar a crescut în Los Angeles. De la vîrsta de 29 de ani, cînd Reservoir Dogs a fost proiectat la festivalul Sundance, cariera lui de regizor, scenarist și producător – Jackie Brown (1997), Kill Bill: Volume 1 (2003), Kill Bill: Volume 2 (2004), Death Proof (2007), Inglorious Basterds (2009), Django Unchained (2012), The Hateful Eight (2015), Once Upon a Time in Hollywood (2019) – a fost jalonată de premii Oscar, Globul de Aur și BAFTA, filmele sale avînd un enorm succes de critică și de public. Filmul A fost odată la Hollywood a avut, printre altele, zece nominalizări la Oscar, cinci la Globurile de Aur (unde a fost desemnat cel mai bun film musical sau comedie, iar Tarantino a primit premiul pentru scenariu) și douăsprezece la Critics’Choice Awards. Pentru interpretarea rolului lui Cliff Booth, Brad Pitt a primit un Oscar și un premiu BAFTA. În 2021 Tarantino debutează ca romancier cu A fost odată la Hollywood, rescriind și îmbogățind povestea fascinantă din film. În săptămîna cînd a fost lansat, romanul lui Tarantino a intrat direct pe primul loc în New York Times Bestsellers List și în topul vînzărilor de pe Amazon.
A fost odată la Hollywood (fragment)
Debra Jo se apropie de locuința familiei Hirshberg încet, cu genunchii tremurîndu-i vizibil. Traversează peluza din față, acoperită de rouă. Simte umezeala ierbii pe tălpile ei imense, desculțe, iar senzația de ușoară răcoare o înviorează. Cînd iese de pe gazon, tălpile ei ude lasă urme pe aleea asfaltată care duce către poarta din spate.
Întinde mîna peste poarta de lemn și, străduindu-se să nu facă zgomot, trage zăvorul metalic ruginit de pe partea cealaltă, apoi deschide poarta și intră în curtea din spate. Prietenii ei care privesc de pe trotuar dispar treptat din vedere.
Pisi e acum singură pe proprietatea privată a familiei Hirshberg. Scrutează împrejurimile. O piscină în formă de rinichi. Iarbă verde. Un copac înalt. Cîteva mese de picnic. Și cîteva triciclete pentru copii Big Wheels, răsfolosite. Dar, în afară de triciclete, curtea din spate e la fel de plăcută, de ordonată și de îngrijită ca și cea din față.
Apoi, vocea lui Charlie îi șoptește în ureche: „Cum stai cu inima?“
Răspunde cu voce tare vocii din capul ei:
— Bate ca un picamăr.
„Calmeaz-o, Pisi, toarce vocea lui. Tam-tamul ăla de junglă o să trezească naibii tot cartierul. Controleaz-o și controlează-te, o instruiește el. Uită-te bine în jur.“
Ea cercetează curtea ceva mai concentrată, iar inima începe să i se potolească puțin cîte puțin.
„Cine locuiește acolo?“ o întreabă el.
— Nu știu – cre’ că Hirshbergii.
„Nu mă interesează numele, șoptește el tăios. Cine sînt ei? Au copii? Vezi jucării?“
Ea se uită la triciclete și dă din cap afirmativ.
„Multe jucării? întreabă el. Leagăne?“
— Nu, răspunde ea, doar niște triciclete.
„Ce deduci de-aici?“ întreabă el.
— Nu știu, ce-ar trebui să deduc?
„Măi, frumușico, o dojenește el cu blîndețe, eu vorbesc cu semne de întrebare aici. Și tu răspunzi cu punct. S-a înțeles?“
Ea dă din cap că da.
„Deci ori au ei copii, ori cunosc niște copii, deduce Charlie. Poate or fi mamaie și tataie? Răspundem mai tîrziu la întrebarea asta. Sînt bogați?“
Ea face semn din cap că da.
„De unde știi?“ o provoacă Charlie.
— Doar locuiesc aici, nu? răspunde ea cu o notă sarcastică în voce.
„Nu te grăbi, Pisi, o previne Charlie. Aparențele pot fi înșelătoare, scumpete mică. Poate că sînt chiriași. Poate că sînt patru stewardese sau chelnerițe care stau împreună și împart chiria.“ Apoi întreabă brusc: „Piscină au?“
— Da, răspunde ea.
„Atinge apa“, îi ordonă el.
Pisi traversează pe furiș gazonul care acoperă aproape toată curtea, îndreptîndu-se spre piscină. Apoi își înmoaie degetele în apă.
Cînd mîna ei atinge apa, vocea din cap o întreabă: „E caldă?“
Ea dă din cap că da.
„Atunci înseamnă că-s bogați, explică Charlie. Doar oamenii bogați își permit să-și încălzească mereu piscina.“
„Are logică“, se gîndește Pisi.
„Ești gata să intri în casă?“ șoptește Charlie.
Ea dă din cap că da.
Charlie o repede: „Nu da din cap, tîrfă! Ți-am pus o întrebare! Ești gata să intri în casă?“
— Da, răspunde ea.
„Da și mai cum?“ întreabă el.
— Da, să trăiți? încearcă ea să ghicească.
El ridică tonul, înfuriat. „Nu «să trăiți», ce naiba, și ce pizda mă-tii ți-am zis de semnele alea de întrebare?“
Atunci, fata răspunde cam tare pentru situația în care se află:
— Da, sînt gata!
Charlie îi dă replica în minte pe un ton triumfător: „Așa te vreau! Așa da, frumușica mea! Cum e ușa care dă din curtea din spate în casă?“
Fata privește casa și răspunde:
— O ușă glisantă de sticlă.
„Ei, atunci ai noroc, fetițo. E genu’ de ușă pe care ăștia de se cred la adăpost uită s-o încuie. Ia strecoară-te tu pînă acolo, să vedem cît ești de norocoasă.“
În timp ce picioarele ei desculțe înaintează pas cu pas spre partea asfaltată de patio, Debra Jo se gîndește: „Dacă-s norocoasă pe bune, o să găsesc ușa încuiată, ca să pot pleca acasă.“ Ajunge la ușa de sticlă și se lasă pe vine. Se uită în casă. Beznă totală. Nici o mișcare. Ascultă concentrată. În afară de tam-tamul de junglă din inima ei, care și-a reluat bubuielile ritmice, nu aude nici un sunet. Întinde un braț și trage de ușa glisantă masivă din sticlă. Nu se deschide.
Charlie își face iar apariția în mintea ei. „Ușile astea pot fi nițel cam grele. Mai încearcă o dată, mai tare, și cu amîndouă mîinile.“
De data asta, apucă de clanță cu ambele mîini și trage cu mai multă putere de ușă. Reușește s-o deschidă parțial. Văzînd că într-adevăr se urnește, fata se oprește să-și tragă sufletul.
„Ei, căcat, își spune ea. O să trebuiască să intru aici.“
Îl aude pe Charlie rînjind în mintea ei. Apoi, el îi pătrunde în suflet ca să-i fie copilot în următoarea etapă a „furishării“. „Acuma, înainte să intri în casă, înăbușă-ți egoul. Nu mai exista. Mergi în patru labe, doar ești o pisi. Ai fix atîta energie cît o pisică de cartier care explorează o casă fiindcă a găsit ușa deschisă. Ai priceput?“
Ea dă din cap că da.
„Lasă ușa glisantă deschisă, îi spune el, în caz că tre’ s-o ștergi rapid.“
Pisi dă la o parte draperia și se furișează în casă în patru labe. Intră tîrîndu-se pe mîini și genunchi, străbătînd podeaua tare și rece a bucătăriei, acoperită cu linoleum, spre mocheta aspră din living.
Ajunsă în mijlocul livingului, se așază cu fundul pe podea și așteaptă ca ochii să i se adapteze la întuneric, familiarizîndu-se cu spațiul.
Charlie continuă cu semnele lui de întrebare.
„Cine-s oamenii ăștia? Sînt bătrîni? Sînt între două vîrste? Sînt părinți sau bunici?“
— Nu știu, răspunde ea.
„Uită-te la mobilă, o îndeamnă el, uită-te la mărunțișuri.“
Pisi aruncă o privire prin cameră. Se uită la tablourile înrămate de pe perete, de pe televizor, la bibelourile de pe policioara căminului; vede magnetofonul stereo hi-fi și teancul de discuri sprijinite de perete.
Se apropie tîrîș de discuri și ia la rînd titlurile.
Rudy Vallée.
Kate Smith.
Jackie Gleason.
Frankie Laine.
Jack Jones.
John Gary.
Albume cu spectacole de pe Broadway: Pacificul de Sud; Scripcarul de pe acoperiș; Nu, nu, Nanette. Coloana sonoră a filmului Exod.
— Sînt bătrîni, îi spune Pisi lui Charlie. Cre’ că-s bunici, părerea mea.
„Păi, hai să nu ne dăm cu părerea, Debra Jo, hai să deducem. În casă stau copii?“ întreabă el.
— Nu știu, răspunde ea.
„Păi, uită-te în jur“, spune el.
Se uită – e o casă în perfectă ordine.
— Sînt cîteva jucării în curtea din spate, dar nu cred că e o casă în care locuiesc copii, răspunde Pisi.
„De ce nu?“ întreabă Charlie.
— Pentru că aici locuiesc niște bătrîni, hotărăște ea. Bătrînii sînt curați. Ordonați. Toate sînt la locul lor. Ăsta-i un lux pe care cine are copii nu-l are.
„Bravo ție, Pisi.“ Simte zîmbetul lui Charlie străbătîndu-i tot corpul. „Ce-ți mai face inima aia?“
— E calmă.
„Te cred. Vezi scările?“
Ea dă din cap că da.
„Cum stai cu egoul?“
— Nu mai există.
„Atunci poate că a venit momentul să te ridici de la podea și să stai în picioare.“
Pisi se ridică de la podea în picioare. Camera arată cu totul altfel văzută de la înălțimea ei obișnuită. Își trage tricoul negru peste cap, peste claia de păr des, și-l aruncă pe podeaua acoperită cu mochetă aspră. Apoi își desface blugii Levi’s tăiați scurt și-i lasă să alunece fără zgomot în jos pe picioarele ei lungi și goale. În sfîrșit, își scoate chiloții mizerabili și-i aruncă peste grămada de haine dezbrăcate. După ce se descotorosește de haine, tînăra goală se apleacă, ia blugii din grămadă și caută în buzunarul lateral umflat, de unde scoate un bec roșu. Ia becul roșu în gură, strîngînd între buze soclul argintiu.
După care, goală cum e, urcă în patru labe scara îmbrăcată în mochetă care duce la etajul casei. Trupul ei nud de felină se strecoară fără zgomot spre dormitoare.
Cînd ajunge în capul scării, întoarce încet capul spre dreapta, apoi spre stînga, unde întrezărește ceea ce pare a fi ușa dormitorului principal. Debra Jo nu mai aude vocea lui Charlie în minte, e total pe cont propriu. Înaintează vioaie, ca animalul de la care i se trage porecla, sprijinindu-se pe genunchi și încheieturile degetelor, spre ușa întredeschisă a dormitorului.
Cu energia ei golită de ego, vîră capul pe ușă fără zgomot și se uită în dormitorul întunecos. Din punctul ei de observație de la nivelul podelei, Pisi descoperă că deducția ei fusese corectă, e într-adevăr dormitorul principal, iar cei doi adormiți din patul conjugal mare, reglabil, sînt destul de în vîrstă ca să fie bunici.
Pisi se strecoară în cameră, contorsionîndu-și trupul gol ca să intre prin deschizătură, cu grijă să nu atingă ușa dormitorului, ca nu cumva scîrțîitul vreunei balamale s-o trădeze. Imediat ce mîinile și genunchii trag în urma lor în cameră și picioarele, fata ridică ochii spre pat. Bătrînul care doarme în pat, într-o pijama albastră cu dungi verticale albe, e mai aproape de ea și de ușă.
În cameră miroase a Ben-Gay, a odorizant de interior Pine-Sol, a Old Spice și a picioare. Aparatul condiționat care se ițește pe fereastră, în colțul din dreapta al dormitorului, scoate un zumzăit puternic, de fond, care-i acoperă mișcările discrete. Asta e partea bună. Partea proastă e că în dormitorul principal e mult mai frig decît era în living și pe holul de la etaj. Pielea goală i se încrețește de la frig de parc-ar avea urticarie. Pielea de găină de pe fundul ei gol îi dă tinerei pe care Charlie o botezase Pisi senzația că are coadă. Intrînd în jocul de-a pisica de casă, își bîțîie ușor fundul sfrijit. Dar temperatura scăzută nu reprezintă un obstacol. Dimpotrivă, după senzația inițială la contactul dintre aerul rece și pielea ei caldă, fiorul care-i străbate trupul i se pare înviorător ca apele întăritoare și răcoroase ale unui pîrîu de munte.
Se apropie și mai mult de pat. Apoi, Debra Jo se ridică în genunchi din poziția ei felină, în patru labe. Fața ei e foarte aproape de fața bătrînului adormit în patul său.
Becul roșu care-i iese din gură îi dă fetei o înfățișare inumană, inexpresivă, un fel de combinație de robot și păpușă gonflabilă de futut. Doar sprîncenele ei negre bine conturate, aproape unite, păstrează o oarecare expresivitate.
Fata cercetează chipul bătrînului adormit. Răsuflarea lui greoaie, care s-ar putea transforma din clipă-n clipă în sforăit. Smocurile de păr alb ițindu-se răzlețe pe țeasta bombată, în toate direcțiile. Buzele căzute ale gurii știrbe. Fata aruncă o privire noptierei, și, într-adevăr, lîngă o pereche de ochelari, o veioză și un mic ceas, într-un pahar cu apă tulbure, se vede o proteză dentară.
Privirea ei curioasă alunecă de la proteză la boșorogul adormit și la femeia în vîrstă care doarme lîngă el. E cam dolofană prin comparație cu soțul ei scheletic ca o stafie. Spre deosebire de cele cîteva smocuri albe, ațoase ale moșului, bătrîna are un păr vopsit într-o nuanță vie de portocaliu, coafat în bucle mărunte a căror întreținere necesită cu siguranță vizite săptămînale la salonul de înfrumusețare și cîte un sfert de tub de fixativ deodată.
Debra Jo ridică o mînă deasupra feței bătrînului adormit și-și mișcă degetele. El nici măcar nu tresare, continuă doar să respire zgomotos, ritmic. Acum, că a căpătat încredere, fata se ridică încetișor din genunchi în picioare. După ce stătuse atîta timp aproape de pămînt, în postura ei de pisică, cînd se întinde cît e de înaltă se simte ca un uriaș din Gulliver.
