Dacă nebunie nu e, poezie nu e! - interviu cu Nora IUGA

În urmă cu un an, în miezul unei ierni geroase, cenuşii, posomorîte, cu insule de zăpadă murdară şi îngheţată pe străzi, în inima Berlinului, la Galeria DAAD, sală arhiplină, la orele serii. Pe podium, în faţa publicului, Nora Iuga şi Mircea Cărtărescu. Cum ocaziile de a întîlni doi autori români de calibru greu, în Germania, alături unul de celălalt, nu sînt totuşi prea dese, după ce m-am bucurat din plin de deliciile unei lecturi publice în tandem, am avut privilegiul de a sta de vorbă cu fiecare, separat. Nora Iuga m-a invitat în locuinţa „princiară“ din Stuttgarter Platz 22, pusă la dispoziţie pe durata bursei DAAD, la finele căreia i-a apărut, în traducere germană, la editura Matthes & Seitz, romanul Sexagenara şi tînărul. Am reîntîlnit-o pe autoare, la sfîrşitul acestei veri, la Künstlerhaus (Casa de Creaţie) din Edenkoben (unde s-au mai perindat şi alţi scriitori români). I-am propus să transcriu dialogul nostru „berlinez“, spre a-l încredinţa tiparului. Un anumit spirit al locului, foarte proaspăt încă, dar şi o etapă a gestaţiei unui jurnal care acum, sub titlul Berlinul meu e un monolog, a ieşit de sub teascurile Editurii Cartea Românească, se regăsesc intacte în acest dialog salvat de la pierderea lui definitivă în eter.

Aţi scris, cred că sînteţi pe terminate, un jurnal berlinez. Ce reprezintă, ce înseamnă această nouă carte? 

Este de fapt a doua parte a unui jurnal, prima parte se numea Fasanenstraße 23, adică adresa unde se află Literaturhaus Berlin şi unde am avut prima bursă în anul 2000. Am scris-o acum zece ani. Fac şi eu ca Dumas, numai că la mine nu e după douăzeci, la mine e după zece ani… Iată, acum locuiesc pentru un an la Berlin, datorită acestei extraordinare burse la care nici măcar n-am sperat vreodată, e cea mai mare bursă DAAD pe care o dă statul german pentru scriitori străini! Sînt nişte condiţii de creaţie şi de existenţă, în general, la care nici nu am visat! Prin urmare, după zece ani, locuiesc într-un palat şi scriu a doua parte a jurnalului berlinez, care se cheamă Stuttgarter Platz 22. El reprezintă, într-un anume fel, şi o experienţă existenţială; vezi, mă exprim puţin cam pompos şi ironic, în acelaşi timp. În interiorul meu, în straturile cele mai intime, Berlinul din a doua parte a existenţei mele aici nu mai seamănă deloc cu Berlinul de acum zece ani. Diferenţele sînt foarte mari. Acum zece ani, eram fascinată de Berlin, ca spaţiu de existenţă, trăiam mai mult în exterior, în această vastitate a unei metropole uriaşe, care, într-adevăr, la ora actuală este, mai ales pentru lumea culturală şi artistică, ceea ce a fost Parisul altădată. M-a impresionat geometria perfectă a străzilor, a clădirilor, m-au impresionat parcurile, ferestrele sclipitoare, uluitoarea curăţenie, locuinţele uriaşe pe care le-am vizitat, acele deosebiri foarte mari faţă de o locuinţă din România, chiar faţă de una somptuoasă. Pentru că şi noi avem somptuozitatea noastră, dar e încărcată, balcanică, orientală, cu moliciuni, cu covoare, cu perdele… Aici casele sînt uriaşe, parchetul e impecabil, camerele nu au perdele, nu au covoare, nu au acea căldură senzuală. Este cu totul şi cu totul altă viziune, o senzaţie de austeritate, de gol, de răceală care reflectă cumva, poate, sufletul locatarilor. Eh, acum privirea mea este întoarsă înspre oameni şi aici te las să-mi pui o nouă întrebare. 

Ascultîndu-vă, mă gîndeam că este posibil să vă fi obişnuit cu o ambianţă anume, ceea ce vă face acum să constataţi diferenţele. Dar la fel de plauzibil este ca şi acel entuziasm, datorat unei prime descoperiri a Berlinului, a iubirii dintîi, să se fi şters între timp. Au trecut nişte ani de-atunci, ani care au lăsat urme în noi înşine, în semenii noştri, în fizionomia oraşului. Este această a doua viziune, foarte interioară, cum spuneaţi, asupra Berlinului, este ea una melancolică, ironică, critică? 

În primul rînd, mă bucur că ai pus punctul pe i făcînd această comparaţie cu o iubire, dacă vrei, care după o îndrăgostire nebunească ajunge la o fază domestică, la acea convieţuire de zi cu zi, care uneori devine plicticoasă; începi să-ţi adînceşti privirile în celălalt şi începi să-i vezi defectele. După zece ani, iată, regret, am început să văd că germanii – despre care de copil am tot învăţat că sînt ireproşabili din toate punctele de vedere şi am crezut orbeşte în chestia asta, astfel încît i-am văzut perfecţi – în ultimă instanţă, sînt şi ei oameni, nu? Le-am atribuit mult prea multe calităţi, ca să nu le găsesc şi cusururi. Iar dacă ei nu sînt perfecţi în realitate, cum sînt în mintea noastră, avem impresia că sînt mult mai răi decît sînt de fapt, pentru că între a fi cel mai sus şi a fi doar un pic mai jos, distanţa este foarte mare, din care pricină ni se pare că ei ar putea fi chiar… foarte jos! Vorbeam cu Ernest Wichner, acum zece ani, cînd ne-am cunoscut, exact despre impresiile pe care ţi le faci venind prima dată într-un oraş, şi am ajuns amîndoi la aceeaşi concluzie: nu poţi cunoaşte bine un oraş decît dacă stai cel mult o săptămînă în el.  

De multe ori ne întrebăm dacă decepţia pe care o resimţim faţă de un oraş, o situaţie, o persoană, nu ni se datorează în cele din urmă chiar nouă înşine. Dar revin la întrebarea mea. Privirea Norei Iuga acum, cea venind din interior, cum spuneaţi, asupra Berlinului, este una veselă, melancolică, dezamăgită? 

În ceea ce nemţii înţeleg prin die Stimmung, adică prin dispoziţia care îmi marchează scrisul, nu cred că rolul principal îl joacă Berlinul. Cred că rolul principal îl joacă psihicul meu la ora actuală – sensibil, raţional, intelectual – cum vrei s-o iei, pentru că şi vîrsta îşi spune cuvîntul. Eu nu mai sînt atît de expansivă şi atît de entuziastă cum eram. Şi atunci, fără îndoială, şi viziunea mea în scris a devenit mai sumbră, mai întunecată, mult mai sceptică decît era acum zece ani. Pe de altă parte, pe-atunci eu veneam în Berlin cu nişte speranţe uluitoare. În momentul în care m-am văzut în prima săptămînă la Literaturhaus deja m-am considerat vedetă, simţeam că sînt un om ales, dacă am ajuns la Berlin şi am o bursă în „capitala Europei“! Aveam senzaţia, încă din prima săptămînă, că sînt pe punctul de a cuceri Berlinul, cum altădată tinerii eroi balzacieni cucereau Parisul. Or, acum, după zece ani, deşi am în urmă atîtea călătorii şi lecturi, îmi dau seama, de fapt, cît de puţin cunoscută sînt, cît de neînsemnată sînt, dacă m-aş raporta la cei cu adevărat importanţi. Sînt foarte multe lucruri care converg în imaginea mea despre Berlin. Să-ţi povestesc o mică scenă care mi s-a întîmplat aici la Lidl, în imediata apropiere, unde îmi fac tîrguielile. Era o coadă imensă şi în spatele meu era o doamnă bine, cu soţul ei, iar în faţa mea, o tînără modest îmbrăcată, cu pielea mai smeadă, cred că era o mulatră, foarte tînără, o femeie la vreo 23 de ani cu un copilaş de mînă. Copilul scîncea, era nerăbdător, se plictisise. Femeia nu avea decît o sticlă de suc în mînă. Eu – un vagon de alimente şi eram în spatele ei. Ea se întoarce spre mine, foarte amabilă, şi îmi spune „Vă dau voie să mergeţi înaintea mea“. Considerînd acceptarea acestei favori complet inechitabilă, copilul plîngînd, ea avînd o sticlă şi eu nu ştiu cîte în coş, zic: „Vă mulţumesc, dar asta nu se poate, sînteţi înaintea mea, luaţi-vă locul“. Doamna din spate, care era berlineză, intervine pe un ton foarte rece şi tăios: „Cum puteţi să fiţi atît de nepoliticoasă, în loc să-i mulţumiţi, să-i daţi satisfacţie, să răspundeţi la faptul că v-a oferit locul, dumneavoastră o refuzaţi? Aceasta este o impoliteţe care la noi, în Berlin, nu se iartă“. Soţul doamnei e de altă părere: „Liniştiţi-vă, dumneavoastră aveţi dreptate, nu soţia mea“. Plec de acolo totalmente dezorientată, vin acasă aproape plîngînd, zic: „Dumnezeule, cum ne-or fi văzînd pe noi berlinezii? Dar chiar sînt atît de nepoliticoasă să-mi facă observaţie, să mi se facă educaţie, la 80 de ani, e îngrozitor!“. Am reflectat multă vreme şi atunci mi-am dat seama cît de fină a fost observaţia ei, cum a văzut ea lucrurile. Această femeie simplă, sărăcuţă, care nu are posibilitatea să dăruiască ceva material, singurul dar pe care ea putea să-l facă unei doamne a fost acela de a-mi oferi locul în faţă, iar eu i-am refuzat acest dar. Ştii cum m-a impresionat, dintr-odată, toată întîmplarea? 

Da, este o poveste emoţionantă, ea reflectă şi un anume mod „german“ de a fi, care contrastează uneori cu efluviile de simpatie, cu vioiciunea, cu locvacitate, cu care noi sîntem obişnuiţi în lumile balcanice, dar care rareori se concretizează în valori solide. Constatam însă că Berlinul însuşi s-a balcanizat. S-a balcanizat mai repede decît s-au occidentalizat Balcanii. Ce credeţi despre această „armonizare“ conformă principiului vaselor comunicante, ce urme lasă ea în urbanistica şi în spiritul Berlinului? 

Este foarte interesantă întrebarea pe care mi-o pui, ea cere un răgaz de reflecţie. Eşti obligat – printr-o anume conjunctură istorică sau politică, socială, o conjunctură de moment – să convieţuieşti cu populaţii venite din alte părţi. La ora actuală, cel puţin aici, mă refer la Germania şi la Berlin, mai ales, e ca pe vremea migraţiunii popoarelor. Estul vine, dă buzna încoace. Ceea ce-i cheamă pe „năvălitori“ este în primul rînd acest Berlin. Nici nu ştiu cum îi mai încape. Şi, pentru că oricum aici există o tradiţie culturală şi o civilizaţie mult superioară acelor şiruri de migraţii care vin dinspre Est, e interesant că exact cei care sînt superiori, evident, nu prin rasă, prin ceea ce au creat, se lasă mai lesne influenţaţi de cei care sînt, ca grad de civilizaţie, niţel mai jos. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar există o dinamică foarte ciudată: cel mai bine educat, mai cultivat coboară mai repede decît poate urca cel mai puţin bine pregătit. Ceea ce s-a întîmplat şi la români, îmi pare rău că trebuie să o spun, dar o spun pentru că procesul se aseamănă cu ceea ce se întîmplă acum aici. De foarte multe ori mi-am pus întrebarea „Ce s-a întîmplat cu Bucureştiul copilăriei mele?“. A dispărut, evident, în primul rînd din cauze istorico-politice, războaie, tot ce s-a perindat, regimuri diferite, dictaturi. S-a petrecut în acelaşi timp o invazie a satului spre oraş, o ruralizare a oraşului, ca să nu mai vorbim de marea creştere numerică a populaţiei rome. Vrînd-nevrînd, trebuie să recunoaştem că cei veniţi ulterior sînt mai puţin şcoliţi şi uneori mai puţin educaţi decît bucureşteanul get-beget, să zicem. Foarte interesant este că exact această pătură a influenţat pătura de mijloc şi chiar pe cea superioară a capitalei noastre şi a oraşelor în general. Dacă ele s-ar fi ruralizat, încă era bine, pentru că ţărănimea are cultura şi tradiţia ei. Dar s-au mahalagizat, oraşele noastre au devenit nişte mahalale sordide.

Este nevoie uneori să pleci departe de locurile tale natale, de casă, de locuinţă, de ambianţa cartierului sau a oraşului, este nevoie de această în-depărtare, pentru a vedea mai bine în tine? 

Da, precis. Da. Niciodată nu am pătruns mai adînc în mine decît în această perioadă. Au trecut şapte luni de cînd sînt la Berlin. Aici sînt două aspecte. În primul rînd, vii în contact cu foarte multe ipostaze diferite de ceea ce cunoşti, găseşti acele lucruri care în tine există în stare latentă şi de care nu aveai cunoştinţă. Ele ies la suprafaţă cum în vis ies la suprafaţă anumite informaţii din subconştientul nostru, pe care le uitasem de mult şi despre care credeam că nu mai există. Pe de-o parte, singurătatea este ceea te face să-ţi descoperi o personalitate mult mai complexă şi mai completă. Singurătatea este nepreţuită pentru a putea să te scufunzi pînă la acel prundiş al apei care eşti, şi asta am reuşit să fac aici. Sînt înspăimîntător de singură, în ciuda zecilor de telefoane pe care le primesc sau a scurtelor vizite. Ai avut perfectă dreptate şi am putut să mă conving acum, la Berlin, că oamenii locului te caută mai ales cînd ai nevoie de ei. Sînt nemaipomenit de săritori, aşa reci cum sînt ei în aparenţă. Dar te ajută grozav, la nevoie.

Ne-am întîlnit cu ocazia frumoasei seri de poezie la Galeria DAAD – Deutscher Akademischer Austausch Dienst, în compania lui Mircea Cărtărescu. Eraţi acolo doi reprezentanţi străluciţi ai poeziei care – cum spunea Mircea Cărtărescu – „agonizează splendid de 2000 de ani“. Dar, în timpul care vă rămîne de la trimiterea manuscrisului şi pînă la întoarcerea dumneavoastră în ţară sau continuarea altor burse, nu v-aţi gîndit să vă întoarceţi la poezie? 

Aici ai pus degetul pe o rană foarte profundă. Dacă Mircea Cărtărescu aseară, la lectura noastră, a declarat că a renunţat la poezie, el fiind cu mult mai tînăr decît mine (ar putea să-mi fie băiat, şi aş fi fost foarte mîndră să fie Mircea Cărtărescu băiatul meu), îţi dai seama că la mine nu eu părăsesc poezia, ci mă tem că poezia mă părăseşte pe mine. Trebuie să-ţi mai spun ceva: niciodată un poet nu îşi poate părăsi poezia fiindcă vrea el. Numai dacă ea se satură de el şi pleacă de la el, numai atunci se produce despărţirea. Aşa că eu nu m-aş mira dacă Mircea ar veni peste vreun an, doi, cu un volum trăsnet de poezie. La Mircea nu s-a terminat poezia, dar la mine, din păcate… îmi dau seama că scriu din ce în ce mai puţin interesant, mai puţin strălucitor, mai puţin nebun, îmi pierd nebunia în poezie. Şi, dacă nebunie nu e, poezie nu e!

a consemnat Rodica BINDER
Berlin, iarna 2009,  
Bonn, decembrie 2010