Cuvinte înainte de sfîrșit

S-ar putea constitui un adevărat inventar al cuvintelor pe patul de moarte. Atunci cînd se aud și nu sînt doar o simplă și patetică bolboroseală ca aceea, patetică, a lui Firs, bătrînul servitor cu al cărui sfîrșit se încheie soarta Livezii de vișini – concluzie literară care mi-a răsunat în urechi cînd, ultima dată, mi-am auzit mama incapabilă să articuleze cuvintele. Un fel de scîncet audibil și de neînțeles. Dacă venim pe lume „plîngînd“, cum spune Regele Lear, plecăm „bîlbîindu-ne“, ca vechiul servitor cehovian. Cehov însă a vorbit și, pudic, s-a mulțumit să formuleze constatarea finală. „Ich sterbe“ / „Mor“, a spus el, întorcîndu-se cu fața la perete, ca și cum voia să treacă pe malul celălalt al fluviului morții, Lethe. Iar Rabelais a acceptat finalul vieții rezumîndu-se la un singur cuvînt: „Cortina“.

Acestor dispariții li se pot asocia altele, adevărate concluzii testamentare, ca aceea a lui Goethe, cea mai celebră, al cărei dublu sens enigmatic s-a impus tardiv, căci „mehr Licht“ a fost interpretat mai întîi ca un acord nobil al acestui mare partizan al împăcării senine: „Lumina“; dar, apoi, s-a sugerat o variantă secundă, opusă și grotescă, ce a lansat ipoteza că, prin celebrul „mehr Licht“, Goethe ar fi spus „Căcat“. Ambiguitate a unei antinomii ce asocia contrariile.

Alfred Jarry a cerut o scobitoare, așa cum Cehov i-a comandat Olgăi Knipper o cupă de șampanie, plăceri ultime. Brecht ar fi solicitat o havană pe care nici n-a putut-o aprinde, alții au regretat acte ce deveneau interzise, excluse. Celebrul regizor Antoine Vitez, cînd a fost victima unei fatale rupturi de anevrism ce i-a paralizat un braț, a îngînat: „N-o să mai pot să scriu“, ates-tînd prioritatea acordată pasiunii literare asupra celei teatrale. Și, ipotetic, lui Maia-kovski, a cărui dispariție s ar fi datorat, oficial, unei sinucideri, i s-a atribuit un strigăt teribil: „Nu trageți, tovarăși!“.

Exemplele se pot multiplica. Ele sînt, fiecare, expresia unei recunoașteri încă lucide a încheierii unui ciclu, constatări ale unui sfîrșit iremediabil rezumat în celebrul „The rest is silence“ al lui Hamlet.

Recent însă mi-au ajuns la ureche cuvintele de dinainte de termen ale unor personaje naufragiate în lume. Remarci și întrebări ivite din confuzia unor spirite derutate, dar care, asemeni unor înțelepți ce și-au pierdut mintea, formulează neliniști esențiale. Dacă se spune că „adevărul vine din gura copiilor“, de astă dată „misterul vieții“ pare că îl exprimă bolnavii atinși de Alzheimer.

Vrînd să aflu vești de la un personaj odinioară cinic și strălucit, Ludwik Faszen, fost colaborator al lui Grotowski, marele om de teatru, mă adresez prietenului fidel care îl vede constant: „Decade încet. Îți dai seama că ieri i-am adus un ziar polonez recent și, după ce s-a uitat prin el, mi-a spus decepționat: «De ce mi-l dai dacă eu l-am citit de mult?»“. Ceea ce, la prima vedere, pare a fi un non-sens flagrant capătă, din altă perspectivă, o semnificație nebănuită, revelatoare: „Nimic nu s-a schimbat. Ziarul repetă același lucru, iar cel de azi nu diferă de cel de ieri“. O dezabuzare filozofică a unui om care, la capătul vieții, implicit, își confirmă scepticismul față de dansul înșelător al presei de informații. Ziarul de ieri și ziarul de demult nu se deosebesc.

Într-un spital, Rezvani, scriitor reputat, își vizitează soția care nu-l recunoaște și îi mărturisește: „Eu am avut un soț care m-a iubit“. Și, partener mai degrabă infidel, Rezvani interpretează această consolare ultimă ca pe o recompensă lansată din adîncul unei ființe pierdute ce-și exprimă aproape christic puterea de iertare. Ce poate fi mai senin și mai tulburător decît o asemenea reconciliere ce transcende normele păcatului?

Pe Simone Boué, tovarășa de viață a lui Cioran, o întîlnesc din întîmplare în Place de l’Odéon și îmi dă informații privind starea „marelui bolnav“ pierdut în cețurile lipsei de repere și care, într-o zi, plimbîndu-se în curtea spitalului, îi spune: „Unde plecăm?“. Cioran întreba care e destinația ultimă, ce drum trebuie urmat, căci el și-a trăit toată viața ca un exilat confruntat tocmai cu problema plecării. În ciuda confuziei ce-i afecta spiritul, leitmotivul unei existențe se cristaliza în întrebarea dezorientată.

Un fiu, îmi povestește el însuși, se duce să-și vadă mama la spital. Cu toate că nu-l identificase precis, ei angajează o discuție banală, nicidecum derutantă – meteorologie, starea fizică, condițiile medicale –, pînă în momentul în care ea îl surprinde punîndu-i o întrebare: „Cine sînt eu?“. Chestiune care poate fi, evident, asimilată unui grav simptom amnezic, dar nu e oare totodată interogația filozofică, decisivă și ultimă? „Cine sînt eu?“ – iată neliniștea nețărmurită a cuiva care ne invită să ne confruntăm cu o asemenea îndoială extremă, decisivă.

În sfîrșit, un alt exemplu similar. Doi prieteni își fac o datorie morală din a-l vizita pe un coleg internat al cărui spirit e grav dereglat. Devierile sînt constante, greu previzibile, pînă cînd el li se adresează cu precauție pentru a emite șoptit un dubiu: „Spuneți-mi, eu sînt viu sau mort?“. Incertitudine absolută, flagrantă absență de frontiere, ca aceea dintre „vis și realitate“, despre care vorbește Calderon în Viața e vis: Sigismondo, nici el, nu își poate defini precis regimul de viață, „Visez sau trăiesc?“, la fel ca Valentin, care căuta un răspuns: „Sînt viu sau mort?“ – iată ceea ce boala revelează ca derută absolută. Valentin își manifestă incertitudinea în fața prietenilor de la care aștepta precizarea condiției devenită pentru el „indecidabilă“. Dar, auzind această relatare, îmi amintesc celebra replică finală din Lear, cînd monarhul cu spiritul rătăcit, purtînd în brațe cadavrul Cordeliei, singura fiică fidelă, afirmă: „Acum știu cine e viu și cine e mort!“. Victorie obținută la capăt de drum și de boală.

Și cum să nu evoc o scenă ultimă, povestită de un scriitor japonez, Mizubayashi, căruia mama îi murmură cînd o părăsește în rezerva de la casa de bătrîni: „Acum tu trebuie să traversezi noaptea?“

Boala minții eliberează întrebările și ne confruntă cu enigmele. La încheierea vieții. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).

Foto: fragment din A.P. Cehov, 1898, de Osip Braz