Cum iubeşte o femeie "cultă"

Frunzele de dafin. Nu cu mult înaintea nunţii, ea a plecat de acasă din cauza unor frunze de dafin. Părinţii lui erau la ei în vizită. Mama viitorului ei soţ a vrut să îi dea o mînă de ajutor în bucătărie şi, pe cînd ciorba era aproape gata, a adăugat nişte frunze de dafin în fiertura din oală. Viitoarea doamnă X a luat foc. Paharul ei a dat pe dinafară cu două-trei frunze de dafin aruncate cu scopul de a da gust mîncării. Jignită în gospodărăşenia ei, viitoarea (pe atunci, astăzi actuala) doamna X şi-a spus răspicat năduful: în casa ei şi pentru viitorul (pe atunci, astăzi actualul) ei soţ, nu îi spune nimeni ce şi cum să gătească, nu se interpune nimeni între ea, aragaz şi oalele de pe el şi nimeni nu îi aruncă în nici o fiertură foi de dafin. Ieşi trăgînd uşa după ea. Părinţii şi viitorul (pe atunci, astăzi actualul) ei soţ îşi reveniră din muţenie, cînd tatăl îi rosti fiului îndemnul: „Du-te după ea!“ A mers. A adus-o. Doamna X se ocupă cu de-ale picturii, domnul X cu de-ale web-design-ului.

„A fost bun, dar să nu mai faci!“ Cînd s-a măritat la 24 de ani era deja considerată că fiind bătrînă. Celelalte tinere femei de vîrsta ei erau deja la al doilea copil. Doamna D. nu ştia să facă mare lucru prin bucătărie sau prin casă. I-a mărturisit soţului ei acest fapt de cînd a cerut-o. „Nu-i nimic, te înveţi!“ fu răspunsul lui. Doamna D. şi-a cumpărat o carte de bucate şi în fiecare zi, după ce venea de la serviciu, îi pregătea domnului D. o încercare culinară. Domnul D. era al patrulea din nouă fraţi. Mînca orice îi era gătit şi pus în faţă, atîta timp cît era cald. Verdictul venea de îndată ce farfuria se golea. „A fost bun!“ sau „A fost bun, dar să nu mai faci!“ Slăbiciunea lui erau prăjiturile. Nici nu apucau să fie scoase din cuptor şi să se ducă la Domnul, că devora tava. Dacă mai dorea şi altcineva prăjitură, copiii de exemplu, doamna D. n-avea decît să încropească alta. Nu ştiu dacă au avut o înţelegere tacită sau în scris, dar copiii lor au apărut după doi ani de căsnicie, timp destul ca doamna D. să pătrundă şi să stăpînească tainele menajului şi ale bucătăriei. Doamna D. a fost contabilă, domnul D. subinginer.

Tocana. S-a măritat fiindcă „i-a venit rîndul“. Părinţii nu i-au mai dat voie să meargă la şcoală mai departe de clasa a V-a „că doar nu te-ai face doctoriţă.“ A plîns ea cît a plîns, dar nu a avut încotro. Cît timp ei erau pe cîmp cu muncile agricole, ea stătea acasă să facă de mîncare şi să îi aştepte seara cu mămăliga caldă. Pe cînd a ajuns-o rîndul la măritat avea destulă experienţă într-ale menajului şi bucătăriei. Destulă experienţă cît să-şi mulţumească soţul şi pe cei cinci copii care au apărut „fiecare cînd i-o venit rîndul“. Însă nu destulă exprienţă pentru mama soacră, care atunci cînd nora tăia o găină să facă o tocană şi mîncarea era aproape gata, venea şi gusta. Striga apoi tare ca să o audă şi vecinii de la trei case distanţă: „Cine mi-o stricat tocana?“ Nora, ţărancă din naştere şi cîte zile i-ar mai hărăzi Domnul, are astăzi aproape 90 de ani şi pînă nu demult făcea cei mai subţiri tăieţei pe care i-am văzut şi frămînta cele mai bune şi mari plăcinte, aşa cam cît o farfurie.

„Din principiu!“ Joia trecută primesc un telefon de la doamna R. care de patru ani s-a mutat în Elveţia. Se certase cu domnul R. pe motive ce ţin de menaj. De ceva timp, doamna R. şi-a schimbat locul de muncă fiind nevoită să facă două ore naveta cu trenul. Pleacă la 6 dimineaţa şi ajunge seara la 10 sau la 8, cînd nu are o zi agitată. În cele două ore de navetă, lucrează în continuare cu laptop-ul în braţe. De multe ori acasă îşi continuă lucrul. Domnul R. lucrează în acelaşi domeniu ca doamna R., contabil. Dînsul nu face naveta, iar programul său de lucru se încheie la ora 16. Anul trecut, la insistenţele doamnei R. am fost de acord să îi fac în astă-primăvară o vizită prin luna lui mai. Doamna R. m-a rugat să îi spun perioada exactă în care doresc să vin, ca să îşi ia o săptămînă liber să dereticească prin casă. Atunci am rîs. Telefonul primit joia trecută mi-a amintit acest fapt, considerat de mine la vremea lui drept hazliu. Disputa recentă din familia R. a avut mai multe runde. Motivul era dorinţa doamnei R., de a angaja o menajeră care să vină o dată pe săptămînă să o ajute cu treburile casnice, ea nemaiputînd face faţă muntelui de vase din chiuvetă, coşurilor de haine ce trebuie spălate sau călcate sau aranjate în dulap, ca să nu mai vorbim de praf, spălat pe jos şi făcut de mîncare înainte să te prindă ora 2 noaptea. Domnul R. nu s-a arătat niciodată deranjat de muntele de vase sau de coşurile pline de haine ce-şi aşteaptă cuminţi stăpîna, nu a scos o vorbă, nu i-a adresat vreun reproş vreodată soţiei în privinţa haosului ce le-a cuprins casa. Dar dacă cumva domnul R. spală vasele în seara asta, mîine seară drăgălaş îi va reaminti soţiei că e rîndul ei să le spele. Iar în legătură cu nevoia şi dorinţa soţiei de a angaja o menajeră, la auzul tuturor argumentelor invocate de aceasta, domnul R. a rămas pe poziţii, decretînd că el nu este de acord cu aşa ceva: „Din principiu!“

Foto: L. Muntean