„Cum am devenit subiectul istoriei, şi nu obiectul ei“ - interviu cu Lia PERJOVSCHI

Pe artista Lia Perjovschi o vezi extrem de rar într-o expoziție la București. La Galeria Ivan s-a deschis pe 19 mai solo-show-ul „Timeline cu martori“. O expoziție pe care ai greși dacă ai considera o o retrospectivă Lia Perjovschi. În cazul acestei artiste, definițiile uzuale, etichetele trebuie lăsate deoparte. Alături de lucrările sale – diagrame, cronologii, desene, obiecte, pictură, video, fotografii –, înțelegi că arta contemporană nu este un domeniu restrictiv, că arta are capacitatea de a-ți arăta Lumea. Lia Perjovschi privește de foarte sus, fără a folosi un ton al puterii, și face asta de la începuturile sale ca artistă, toate aceste începuturi fiind captate în expoziția prezentă. Am provocat-o pe artistă la un tur în acest „Timeline cu martori“. Expoziția rămîne deschisă pînă pe 2 iulie.

Îmi spuneați că titlul este foarte important. Vă propun să pornim de la el.

Da, Timeline cu martori. Îmi place ideea de linie a timpului. Am un timeline pe cultură generală, de la descoperirea focului pînă în 2025, pe care îl întrerup în 1961 – cînd m-am născut – şi de acolo dezvolt în paralel istoria personală. În această cronologie generală, am încercat să recuperez descoperiri, invenţii, în general ceea ce lipseşte din timeline-urile mainstream. Acolo ai accentul pe războaie, pe eroi, pe oamenii puternici.

Pe victorie, în general. Pe imagini ale puterii.

Clar, doar puterea. Am vrut să contrazic povestea asta. Nu am putut evita cele două Războaie Mondiale (au schimbat foarte mult). Am inserat o mică istorie a artei (mici replici): la poziţia 1914 am Malevici, Pătratul negru, în 1953 îl am pe Rauschenberg, care capta lumina şi praful pe pînză, și în 1965 pe Fontana, cu pînza perforată, el reușind să ajungă astfel din două dimensiuni în trei, adică în spaţiu. Timeline-ul personal are, la început, niște detalii din 1985: un desen găurit, o hartă, un fragment dintr-un nod, o carte rotundă. Îmi plăcea să-mi imaginez traseele mele în oraș, în Sibiu. În același timp, am crescut cu Burda, aveam multe tipare, mă fascinau. Pentru cartea rotundă am tăiat pe verticală o carte de călătorii, mai veche, am distrus logica textului, e călătoria mea.

Din tinerețe aveați această viziune de sus, un bird’s eye view?

Îmi place privirea generală, fără să mă pierd în detalii. Îmi place să înțeleg lucrurile în ansamblul lor. Dar totul e subiectiv. Nici instituțiile nu pot ieși din subiectivitate, oricît ar fi de riguroase și și ar negocia selecțiile în grup, tot sînt subiective, în funcție de foarte mulți parametri. Nu putem scăpa. Eu o declar, provocîndu-i și pe ceilalți.

Cît timp vă dedicați unui timeline? E o operă continuă?

Interesul meu pentru ele a apărut în 1997: aveam nevoie de context pentru lucrările mele. Din 1990 am început să studiez arta contemporană – realizînd că nu am învățat nimic despre anii ’50-’90, am studiat obsesiv ca să recuperez. Apoi, am simțit nevoia ca, pentru a putea înțelege toată această istorie a artei, să îmi construiesc un context. Dacă privești din exterior și nu te gîndești la context, zici că Malevici e un geniu, cum a venit el cu acest gest categoric, să picteze o pînză neagră. Dar dacă îl pui în context cultural, atunci îți dai seama că atunci cînd el apărea cu pătratul negru, se vorbea despre fizică cuantică. Nu e neapărat un geniu, ci un gest care ne duce mai departe. Să ne calmăm puțin, nu inventăm nimic, nimeni nu a inventat nimic din nimic, e un lanț de contribuții, ai șansa să fii la capătul lanțului, faci un statement mai important, dacă ești într-un alt moment al istoriei, ai o altfel de contribuție. Toți vrem să fim number one, geniali, și sîntem, dar nu vedem momentul nostru, din cauza acestei presiuni, care e, de fapt, falsă...

La sfîrșitul anilor ’80, întrezăresc primele dvs. performance-uri.

Am început în 1987, în 1989 mi-am tratat corpul ca pe o foaie de hîrtie, am încercat apoi să îl curăț, să mă eliberez.

Obsesia rețelelor, a nodurilor persistă în timp.

Probabil că mă simțeam legată, condiționată de ceva. Tot în 1989, am făcut un experiment (le consider experimente pentru că nu știam atunci de happening și performance): mi-am rugat colegii să mă lase să îi pun în cerc, să le leg mîinile și picioarele și să vedem cum simțim aceste dependențe. Au sfîrșit prin a depinde fiecare de alți patru, mișcarea unuia a declanșat un haos, pe care unii îl simțeau puternic, de nesuportat, iar alții – convenabil.

E practic ceea se întîmplă cu toată istoria. Fiecare mișcare o influențează pe următoarea. Aveți ceva de om enciclopedic, omul total, care vrea să știe, să cunoască tot.

Recunosc. Sînt obsedată de timp, să înțeleg cît mai bine tot ce se întîmplă, să aflu ce e nou. În aceste timeline-uri e o selecție de lucruri interesante, nu mă preocupă toate detaliile, mă interesează că noi sîntem în mișcare, pe o planetă care se mișcă, într-un sistem solar care se mișcă, într-un univers care vibrează. În fotografia asta din 1996, din Timișoara, am aruncat în făină multe haine pe care le îmbrăcasem în prealabil. Pentru mine avea importanță și mesajul în sine, dar și spectacolul, urmele pe care le lăsau.

Aceste urme sînt tot forme abstracte și au, din nou, tot forma unor scheme, unor posibile hărți.

Da. Tot, la Timișoara, de data asta în 1993, mi-am creat un alter ego, o umbră, memoria mea, o păpușă. Mi-am creat acest personaj într-un timp cînd toți spuneau: „Ceaușescu e de vină, noi nu“ etc.

Continuă și astăzi acest discurs.

Exact. Am vrut, prin această păpușă mare de cîrpă, să îi bruschez, să-i trezesc. Am înmuiat păpușa într-un container cu apă și pigment negru, am aruncat-o de toți pereții și apoi înspre oamenii prezenți, în apropierea lor. Înmuiată în apă, păpușa a devenit foarte grea, exact ca un corp. Surpriza mea a fost că oamenii nu s-au mișcat. Picăturile acelea negre i-au murdărit: oamenii încă erau paralizați în acei ani sau, poate, voiau să-și arate rezistența. Eu aș fi fugit dacă vedeam pe cineva făcînd asta... dar ei au stat.

Din cînd în cînd, în această cronologie a dvs. își fac apariția desenele.

Sursa mea de inspirație în desen sînt copiii. Nu au reguli, par a ști ce fac, sînt hotărîți, vezi că desenele lor arată mult mai bine, mult mai expresiv decît desenele pe care tu încerci să le compui, să le elaborezi. Cînd intră în grădiniță, încep regulile... un fel de a face. Foarte puțini au tupeul să nu facă după reguli, să se salveze.

În expoziție, este și o lucrare video, din 1993, care mi se pare o chintesență a practicii dvs. artistice, și imagini dintr-un alt video ce vă aparține, din 1996.

Sînt imagini dintr-o performanță filmată: am sărit în fața camerei video pînă am obosit, sus, jos (mișcare de întreținere)... Era pe fond de blocuri comuniste, Rahova, 1996. Noi sîntem încă niște experimente, trăim în funcție de politic, toate prostiile lor ne alergizează tot timpul. Am senzația că nu trăiesc pentru mine, trăiesc ca să repar niște greșeli, niște situații, trebuie să fiu atentă la cei din jur, prea mulți sînt fragili și trebuie să intervin. Luptăm foarte mult ca să supraviețuim în România. Cînd am făcut video-ul din 1993, mă gîndeam la un ping-pong, hai să ne jucăm, o pasă celuilalt, am lăsat să cadă din mînă o bilă pe o suprafață transparentă, sub care se afla camera video. Ai senzația că e un dialog, dar nu știi cu cine, poate fi cu privitorul, numai cu cîțiva, cu cineva... M-am gîndit și la Stanislaw Lem, la oamenii de știință, care vorbesc de un univers care gîndește, ne preia ideile, sîntem parte din el, e inteligență. E un dialog între noi și univers, dacă prinzi undele, frecvența, descoperi tot mai mult...

Aveți numeroase diagrame, care vă ordonează cunoașterea, în jurul unor cuvinte și termeni-cheie.

Îţi voi vorbi despre una dintre ele. Despre diagrama referitoare la subiect, la identitate (1999-2006). În momentul cînd noi spunem: „eu vreau asta“, cine e acest eu? Cel modificat de familie, în școală, alterat de context, de lecturile avute, teoriile postmoderne, mass-media? Toate ne modifică, identitatea e altă chestie instabilă. Lîngă această diagramă e un obiect achiziționat recent, care ne spune că sîntem în război.

O farfurie de carton, cu un pattern de camuflaj.

Da, se folosește la party-uri, ideea e că noi sîntem în război, deși nu realizăm, ne aflăm într-o nesiguranță în care ne cufundăm tot mai mult. Iar apoi, am un alt obiect, o replică la arta care devine spectacol: vorbim de bani, nu de idei, teorii, vorbim de milioane.

Craniul din diamante al lui Damien Hirst.

E replica mea la el.

O biluță cu paiete aurii, ușoară...

Asta e arta comercială de mare succes: ușoară și cu multe zerouri. În general, eu caut sensul, or, mulți artiști construiesc piste false. Nu înțeleg asta, acum, cînd totul este aruncat în aer, e prea mult, prefer să construiesc ce pot.

Ce vă ține să faceți asta, să fiți artistă?

E o cercetare, o lume din care nu pot ieși, sînt provocată de orice... Mi-am creat propria instituție, Arhiva de artă contemporană (reciclată din 1999 în Muzeul Cunoașterii), mi-am dat seama că poate fi utilă și altora, m-am pus singură în diferite roluri, dar cu pasiune, mi-a plăcut, am făcut tot timpul ce am vrut și, din cînd în cînd, am fost susținută. Sînt mulțumită.

E dificil să fii artistă, femeie artistă?

Este, dar nu am vrut să stau în drama situației, am luptat. Asta trebuie să facem – indiferent dacă ești femeie sau bărbat, trebuie să lupți pentru ceea ce vrei și mai puțin să cauți neapărat de ce, de ce nu merge, să mergi mai departe, să cauți soluții. E bine de înțeles, dar e o pierdere de timp pentru că te ține blocat. Ai senzația că doar celălalt e de vină, or, în mare, totul e despre noi, ține de noi (nu te-ai întîlnit cu cine trebuia, ai ambiții verticale, iar instituțiile au structură orizontală, nu te potrivești cultural cu celălalt…).

Cine sînt toți acești martori din titlu?

Sînt eu, sînt documentele, fotografiile, fragmentele din lucrări sau lucrările în sine. Nu am lucrări secrete, cineva le-a văzut, a fost martor cînd le-am făcut. În restaurare, se delimitează ceea ce se numește un „martor“, un mic timbru în cîmpul pictural, pe care îl izolezi ca să vezi după restaurare cum a arătat, pentru că tu, restaurînd, ștergi orice urmă. De exemplu, la Biserica Crețulescu, găsiți fragmente negre din loc în loc. Și expoziția asta e un martor, o vizualizare a activității mele, mici detalii, ca să văd care au fost ideile, temele, ritmul și desfășurarea.

(fragment dintr-un interviu difuzat în emisiunea Aceasta (nu) este artă la Radio România Cultural)

a consemnat Daria GHIU

Foto: S. Sava