Cum am ajuns mediteraneeni

După zile-ntregi de ploaie, și vînt, și frig, să aterizezi printre palmieri, într-o zi cu soare în Mallorca, e năucitor. Cînd ieși din aeroportul din Palma, asta vezi, palmieri. Să vezi de la balconul camerei de hotel Mediterana și o plajă cu nisip fin și să te gîndești că asta vei vedea în fiecare dimineață, vreme de cinci zile, e deja o promisiune de fericire. Am ajuns aici pe 8 mai, ca invitată la „Festival de Poesia de la Mediterrània“, un eveniment aflat la a XXI-a ediție. Am fost 13 poeți: Ileana Álvarez și Francis Sánchez din Cuba, Martine Audet din Canada, Joan Josep Barceló, catalan din Mallorca, Lluís Calvo și Anna Gas, catalani din Catalonia, Jad Hatem din Liban, Lebogang Mashile din Republica Africa de Sud, Àngels Moreno, catalană din Valencia, José F.A. Oliver din Germania, Chus Pato din Galicia, Castillo Suárez din Țara Bascilor și eu. Poemele noastre au apărut într-o antologie. Cartea și ediția de anul aceasta a festivalului îi sînt dedicate poetului catalan Joan Brossa, de la a cărui naștere se împlinesc 100 de ani. Antologia are o copertă-oglindă pe care nu e scris nimic. Te uiți la carte și te vezi pe tine, cititorul. Tu, cititorul, ești pe copertă, cînd o privești. Tu, cititorul, ești titlul cărții. Tu ești „scris“ pe ea, de fiecare dată altul, alta, altfel. O carte care reflectă mereu și mereu momentul prezent. Apoi citești motto-ul festivalului, „Poesia és estimar“, „Poezia este iubire“. Și poemele noastre, în limbile în care au fost scrise și în catalană, limba festivalului. Xavier Montoliu mi-a tradus cîteva texte din Și cuvintele sînt o provincie, aşa că Adila, provinciala mea, a ajuns în catalană „la provinciana“. Seamănă mult româna cu catalana!, se mirau mulți dintre poeții invitați, mulți dintre cei care ne însoțeau. Le explicam că româna e limbă latină, sigur că seamănă cu catalana. Poate chiar mai mult decît cu spaniola. Sînt cuvinte care se pronunță aproape identic în română și catalană. „Toți“ se spune în catalană la fel, dar se scrie „tots“. Mulți români emigrați în Catalonia învață mai bine catalana decît spaniolii, mi-a spus cineva.

Și au început călătoriile mallorcane. Mai întîi am fost în Valldemossa, o localitate înscrisă în patrimoniul UNESCO, construită din piatra calcaroasă a insulei: străduțe de piatră, suind și coborînd, case de piatră, obloane de lemn vopsite în verde, tufe de lavandă, tufe de rozmarin, tufe de salvie, iriși imenși, mușcate uriașe plantate direct în grădini, portocali și lămîi, cu fructe și flori în același timp, luîndu-te mereu prin surprindere cu parfumul lor. Apoi am vizitat Miramar, locul unde Ramon Llull a fondat școala de limbi orientale, în secolul al XIII-lea, cu grădina sa întinsă pe coline, cu miradores de unde se vede Mediterana verde-albastră și limpede. Am văzut și casa poetului englez Robert Graves, din satul Deià, unde lucrează o româncă, plecată de 20 de ani din țară, o femeie care m-a făcut praf cînd m-a luat de ambele mîini, atît de fericită că vede pe cineva de acasă. Cred că oamenilor ăstora care muncesc în străinătate din greu pentru o viață decentă și demnă le e un dor de țară sfîșietor. Unora dintre ei. E ceva ce nu poți înțelege pe deplin decît cînd le vezi ochii. „Cum e? Cum sînteți acolo, în țară? Cum vă e? Cum vă e?“, întreba femeia asta ținîndu-mă de mîini și căutînd un motiv de speranță în privirea mea. Mi-a spus că va veni la lectura de duminică seară. În altă zi am fost la Formentor, un alt loc pur și simplu paradiziac – chiar ăsta e cuvîntul, nu exagerez cu nimic folosindu-l. Aș fi stat ore întregi să privesc de acolo, de pe plaja de la Formentor, Mediterana verde-albastră, de-o limpezime ireală. La Formentor a primit anul trecut Mircea Cărtărescu unul dintre cele mai importante premii literare din spațiul de limbă spaniolă. Am întîlnit în Mallorca oameni care l-au citit și îl admiră.

Printre excursii am avut cîteva lecturi, la Liceul Joan Alcover din Palma, unde fiecare poet a citit poeme în limba sa, iar cîțiva elevi au citit versiunile în catalană, am fost înregistrați și fotografiați pentru arhiva festivalului, am citit în curtea casei memoriale a scriitorului Llorenç Villalonga din Binissalem şi, văzînd acele case memoriale îngrijite şi vii prin evenimentele pe care le găzduiesc, mi s-a pus un nod în gît amintindu-mi că la noi se prăbuşeşte casa în care s-a născut Constantin Brâncuşi, iar casa lui Mircea Ivănescu de la Sibiu a fost demolată.

Duminică seară, în ultima zi, am avut lectura finală, în eleganta sală a Teatre Principal din Palma, unde au venit vreo 200 de oameni să ne asculte. Împreună cu noi, pe scenă, a fost pianista Clara Peya. Din numai cîteva vorbe schimbate cu fiecare autor despre poemele pe care urma să le citească, a înțeles, a prins ritmul și vocea fiecăruia, astfel că lectura de duminică a fost, și datorită ei, un adevărat spectacol, intens și captivant. Eu am citit cu gîndul că în sală e o familie de români, Ana Maria de la casa lui Robert Graves, cu soțul și copiii. După lectură, mi-a scris ce impresionați au fost copiii să audă pe scena teatrului limba română.

În corespondența cu traducătorul Xavier Montoliu, el mi-a scris la un moment dat că directorul festivalului, poetul Biel Mesquida, este sufletul evenimentului. Am crezut că e o metaforă. Nu e. E o realitate. Biel e tot timpul plin de energie și entuziasm, mereu vesel, mereu gata să recite, să cînte, să explice unde sîntem, să ne plimbe și să ne arate colțuri nebătute de turiști de pe insula lui iubită. Asta e inima Mallorcăi, asta e adevărata Mallorca, a spus în ziua cînd umblam prin curtea de la Miramar, arătîndu-ne o stîncă roșcată care privea spre mare. Aici toți sîntem mediteraneeni, a mai spus la un moment dat. Și adevărul este că felul cum e gîndit acest festival, cu doar cîțiva poeți invitați, care petrec cam toate zilele împreună, văzînd locuri de-o frumusețe care-ți taie răsuflarea, citind, împrietenindu-se, te face în final, la lectura care a încheiat călătoria, să te simți parte a unei comunități de poeți care au ceva în comun, deși vorbesc limbi diferite, deși vin din tradiții și contexte (culturale, sociale, politice) foarte diferite. E un privilegiu să faci o asemenea călătorie. Poeții astăzi au șansa de a călători, de a se întîlni, de a-și împărtăși experiențele. Ceva ce nu era posibil în alte perioade ale istoriei. De pildă, am avut ocazia s-o întîlnesc în Mallorca pe poeta africană Lebogang Mashile, născută în SUA, stabilită în Johannesburg după căderea apartheid ului, care scrie o poezie-manifest, foarte puternică, venind dintr-o tradiție a poeziei-protest, a poeziei performate, care e greu de crezut că poate să lase pe cineva indiferent. Și totodată am cunoscut-o în Mallorca pe poeta canadiană Martine Audet, care își citește în șoaptă poemele, cu o voce joasă, tulburătoare, fiindcă și poemele sale sînt construite din tăceri, din detalii pe care se concentrează hipnotic ochiul autoarei. Două forme extrem de diferite de a înțelege și de a scrie poezia. Dar posibile în același timp. Se scrie şi se publică azi mai mult decît oricînd, în formule care se raportează la poezie în cele mai surprinzătoare moduri. Sînt în lume nenumărate festivaluri de poezie, de literatură, ocazii pentru autori să se întîlnească, ocazii pentru public să i vadă şi să le audă vocile. Mă întreb ce va ieși din aceste întîlniri între poeți atît de diferiți, ce va aduce în poezia lumii faptul că azi avem acces la formule atît de diverse? Şi ce îi aduce publicului întîlnirea cu această diversitate de stiluri, de voci literare?

Cu siguranţă, „Festival de Poesia de la Mediterrània“ a fost gîndit pentru poeţi şi pentru public, şi cu siguranţă mulţi dintre cei care am fost invitaţi acolo anul aceasta o să ne gîndim multă vreme la ceilalţi, la frumuseţea întîlnirii dintre noi şi la solidaritatea care s-a creat între noi pe insula asta din Mediterana. 

Adela Greceanu este scriitoare și jurnalistă.