Cu zîmbetul pe buze – Bienala Bucureştiului, pentru a şasea oară
Bienala de artă a Bucureştiului, ediţia a şasea, s-a deschis pe 23 mai, cu o zi după Art Safari („primul pavilion profesional şi public de artă“) şi în aceeaşi seară cu Noaptea Albă a Galeriilor, ediţia a opta. Peste noapte, impresia era de preaplin artistic în Capitală: agitaţie, sloganuri şi imagini care să te atragă, venite mai ales din partea Art Safari, care a avut o campanie publicitară agresivă în oraş. Bucureştiul fremăta de expoziţii, evenimente de o seară ori petreceri „artistice“. Bienala Bucureştiului – singura Bienală de artă contemporană din Estul Europei, cum declară organizatorii ei, Răzvan Ion şi Eugen Rădescu, fondată în 2005 – se închide pe 24 iulie. Dar cine o vizitează?
Discuţiile publice despre această a şasea ediţie s-au purtat cu mult înainte, scandalurile s-au consumat în urmă cu cîteva luni, unele păreri deja existente despre BB s-au reconfirmat. Înainte să se deschidă, ea era deja clasată şi acum te întrebi cine îşi mai doreşte să o vadă. O situaţie nefericită, în care organizatorii i-au adus atît pe cei implicaţi în fenomenul artistic, cît şi pe cei 19 artişti din această ediţie, dintre care un număr mare îl ocupă artişti contemporani români (unii nu atît de cunoscuţi încă, asta făcînd teoretic întregul proiect cu atît mai interesant). O situaţie de nedorit şi pentru rolul în sine al unei Bienale deschise într-o importantă capitală europeană. De ce avem o bienală de artă deschisă în oraş? Pe ce se fondează ea? Care e rolul ei în teritoriu? Bienalele îşi pierd tot mai mult credibilitatea pe plan internaţional (vezi cazul Bienalei nomade Manifesta, deschisă pe 28 iunie la Sankt Petersburg, cu lucrări de artă contemporană plasate în muzeul Ermitaj: directorul muzeului, Mihail Piotrovski, a declarat de curînd, cu zîmbetul pe buze, că prin Manifesta se doreşte o punere a artei înapoi „în turnul de fildeş“, pentru că „sînt lucruri mai importante decît politica“), se realizează în timp record de către curatori invitaţi, care efectiv nu au timp pentru o cercetare cu adevărat în teritoriu şi migrează de la o bienală la alta. Bienalele sînt adevărate tîrguri de artă deghizate; în plus, ele profită din plin de capitalul simbolic al oraşului lor.
Dacă actuala ediţie a BB (şi discursul curatorial al acesteia – oricare ar fi el) este învăluită de la început într-un şir de evenimente care muşcă din credibilitatea şi aşa fragilă a întregului proiect BB, atunci nu mai e nimic de făcut. În 2012, Nicolaus Schafhausen, directorul Kunsthalle Wien, a fost anunţat drept curatorul BB6. La începutul lui 2014, cu cîteva luni înainte de deschiderea Bienalei, acelaşi curator (care îşi propusese realizarea unei ediţii centrate pe artişti români care lucrează în afara ţării) renunţă la această poziţie, motivul fiind uriaşele incompatibilităţi cu organizatorii; s-a vorbit atunci despre liste albe şi liste negre cu nume de artişti ori curatori români, pe care organizatorii i le-ar fi impus lui Schafhausen, încercînd manipularea acestuia. Un întreg circ s-a instalat pe scena de artă a Bucureştiului, cu acuze şi atacuri, făcîndu-i pe mulţi să nu îşi mai dorească nici un contact cu această instituţie. Oricît de meschin şi mărunt ni s-ar putea părea acest scandal, el nu ar trebui şters uşor din memorie (să vorbim despre un boicot nu mi se pare prea mult).
Tot atunci, la începutul lui februarie 2014, cu naturaleţe, a apărut actualul curator al BB6, Gergö Horváth, şi curînd după aceea – actualul concept al acestei ediţii: „Aprehensiune. Înţelegînd prin frica de a înţelege“. Mi-e imposibil de data aceasta să discut expoziţia în sine, refuz să o fac, cu zîmbetul pe buze, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Vă voi spune doar că Bienala e, din nou, un eveniment răspîndit în mai multe spaţii din oraş, cîteva utilizate pentru prima oară de către organizatori. Este vorba despre Combinatul Fondului Plastic, despre Muzeul Ţăranului Român, dar şi despre Pavilion – centrul pentru artă şi cultură contemporană, şi Institutul pentru Cercetări Politice. Una dintre lucrările interesante îi aparţine lui Stephanie Syjuco şi se află chiar la Institutul menţionat mai sus. De asemenea, proiectul cu un anumit potenţial al acestei Bienale este un eveniment paralel al acesteia, „Expose Practice“ (la Pavilion), o serie săptămînală de prelegeri cu o parte dintre artiştii români din Bienală. Pe 3 iulie îşi expune practica Zoltán Béla, un artist care merită văzut. În plus, acest eveniment este gratuit. Pentru că „pentru prima dată în istoria sa, intrarea la Bucharest Biennale nu va fi gratuită“. Şi iată deja o schimbare... Aşteptăm să vedem dacă va exista o a şaptea ediţie a Bienalei, dacă ea va putea fi realizată cu zîmbetul pe buze, cu cine şi de către cine. Şi dacă va fi un eveniment gratuit sau nu.
Daria Ghiu este critic de artă.
Foto: S. Florea
