Corpul şi metamorfozele eului

Cine doreşte să vadă în această stagiune un spectacol de dans contemporan care primeşte cîteva accepţiuni serioase ale termenului poate merge la Teatrul Odeon pentru a urmări creaţia coregrafului francez Philippe Tréhet, Umbre de lumină. Spectacolul este un one man show creat special pentru Răzvan Mazilu, pe muzica unui compozitor atipic, autentic cunoscător al naturii dansului - Jean Jaques Schmidely. Scenografia, semnată tot de Tréhet, şi proiecţiile create de Ronan Legendre dau coerenţă stărilor trăite de personajul interpretat de Răzvan Mazilu. Umbre de lumină este un discurs coregrafic în care sînt sintetizate două demersuri conexe: un demers mitic şi unul psihologic. Chiar dacă sîntem tentaţi să "citim" spectacolul într-un registru narativ, acest plan este lăsat în urmă de transpunerea în corp a unui traseu imaterial. Corpul revelează metamorfozele eului, de la indistincţia primordială a unui mit acvatic, cu trecere printr-o întreagă simbolistică a sîngelui şi prin dihotomia masculin/feminin. Prima interogaţie la care trebuie să răspundă creatorul unui act artistic este legată de opţiunea lui de a transpune o propunere într-un discurs paradigmatic pentru o anume artă. În cazul acesta, dansul. Răspunsul lui Philippe Tréhet este dat de jocul cu limita, specific problematicii abordate: transformarea interioară, în orizontul unor experienţe-limită, ca moartea, naşterea simbolică sau iubirea se explicitează cu mai multă claritate atunci cînd corpul este mesagerul metamorfozei. Toate aceste sensuri se descifrează graţie întîlnirii fericite dintre stilul coregrafic al lui Philippe Tréhet şi capacitatea interpretativă a lui Răzvan Mazilu care - trebuie spus - rămîne încă neegalată în spaţiul nostru cultural. Contextul creat de Tréhet se dovedeşte propice tendinţei lui Mazilu de a propune de fiecare dată o hermenutică prin mişcare. Auzim din ce în ce mai des voci care afirmă că prin dans, abordat în manieră experimentalistă, trebuie să punem sub semnul întrebării sensuri şi mituri scoase din manuale, că dansul trebuie să devină o artă a interogaţiei pure, în care toate poveştile despre sens, considerate vetuste, trebuie aruncate peste bord. Adepţii acestui tip de concepţii, de mare noutate de altfel - ele au fost depăşite pe alte plaiuri pe la finalul anilor ’70 - dau de înţeles că tendinţele hemeneutice trebuie să lase loc filtrului rece al interogaţiei. Şi desigur, dacă mai ai şi tupeul să dansezi realmente în scenă, comiţi un păcat capital! Prin contrast cu această perspectivă, Philip Tréhet vine cu un discurs care, ca orice produs artistic autentic, nu îşi propune să fie la modă cu orice preţ, ci să salveze o latură umană care, fără trecerea în planul simbolic, conduce la amputare lăuntrică. Dacă doriţi să vă aşezaţi la adăpostul unor sensuri revelate printr-un discurs coregrafic riguros şi o interpretare impecabilă, mergeţi la Umbre de lumină!