„Contextul politic“
Care sînt momentele din istoria participării României la Bienala de la Veneţia pe care le ilustrezi în expoziţia de la galeria Tranzit.ro?
Mi-am dorit performanţa – imposibilă! – de a privi de la distanţa necesară toţi cei 89 de ani de participări (şi absenţe) ale României ca naţiune (de) la Bienala de artă de la Veneţia şi, dincolo de ei, şi încercările eşuate de la începutul secolului al XX-lea. Să pot da publicului un tablou, cu anumite accente, evident, politice. Pe anul 1938 şi pe demersurile lui Iorga de a construi Pavilionul naţional în Giardini di Castello, un moment dominat de personalitatea accentuată a istoricului, care, în modul de operare, aproape că se identifică cu statul român. Din 1954 încolo, Pavilionul României devine un altfel de instrument-cheie de propagandă. Sfîrşitul anilor ’90 şi anii 2000 mi se par importanţi pentru discursul pe care fiecare curator îl construieşte şi pentru modul în care arta încearcă să se alinieze unor trenduri internaţionale. Am apelat la moduri diferite de relaţionare la această istorie: prin intermediul arhivelor – publice sau personale –, prin întîlnirea directă cu cei implicaţi (artişti şi curatori) sau, simplu, am lăsat orice efort la o parte, pentru a observa ce rămîne dintr-o expoziţie şi cum poţi construi un discurs din urmele ei cele mai la vedere, dar fără să fi fost martorul ei.
Cum arată, retrospectiv, cei (peste) o sută de ani în care artiştii români au participat la Bienală?
Nu poţi să te desprinzi de contextul politic. România la Bienală este previzibilă, pe alocuri, sau iese în evidenţă alteori – la sfîrşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, în anii de deschidere şi spre finalul anilor ’90. Momentul cel mai radical este Pavilionul gol al lui Daniel Knorr, în 2005.
De ce ai intitulat expoziţia: „În acest pavilion se vede artă“?
E naiv, dar fără rest. Este un citat din „caietul vizitatorului“, din 1954, în Pavilionul României, cînd vorbele erau măsurate.
Daria Ghiu este critic de artă şi curator. Prezintă expoziţia „În acest pavilion se vede artă“, la galeria Tranzit.ro din Bucureşti.
a consemnat Matei MARTIN
