Comisia Europeană, cartea şi cetăţenii-cititori

La ultimul Gaudeamus, desfășurat în noiembrie 2017, invitatul special n-a mai fost, așa cum se întîmpla de obicei, o țară, ci Uniunea Europeană. Cred că nu am meditat destul asupra acestui fapt, pe care unii îl vor fi tratat conjunctural, iar alții îl vor fi privit firesc, bucurîndu-se de standul bine conceput și bine organizat (cu conferințe, dezbateri, prezentări pentru copii, invitați interesanți, ba chiar și un cooking show și degustări de ciocolată). Reprezentanța Comisiei Europene în România a adunat la un loc forțe creatoare și a oferit, în mod firesc, o imagine comprimată asupra cărții și culturii scrise în Europa. Spun că ar fi trebuit să medităm mai mult asupra acestui fapt pentru că, fără contribuția Comisiei Europene, peisajul culturii scrise în UE ar fi fost mai sărac în ultimele două decenii. 

Nu toate domeniile de activitate au parte de reglementări și norme la nivel european. Cultura și educația, de exemplu, țin de competențele guvernelor și parlamentelor naționale, așa încît nu Comisia Europeană (sau Uniunea, în ansamblul ei) se ocupă de legiferarea acestor domenii. Pe de o parte, intervine aici principiul subsidiarității care, pe scurt, spune că problemele trebuie rezolvate la nivelul cel mai apropiat de cetățean. Pe de altă parte, și cultura, și educația au o componentă importantă care ține de identitatea fiecărei țări, așa încît trebuie administrate în funcție de specificul național și de tradițiile locale/naționale. Totuși, de la un punct încolo, diverse organisme europene au început să fie preocupate de susținerea unor proiecte culturale și educaționale la nivel european. Unele au avut mare succes: de exemplu, programul Erasmus, care a permis mobilitatea a milioane de studenți. Ideea a fost foarte simplă (și probabil de aceea a și funcționat bine): studenții din țările membre pot merge să studieze un semestru sau două la orice universitate europeană. Dincolo de pregătirea didactică propriu-zisă, asta le-a permis o cunoaștere directă, la fața locului, a altor culturi. Cei care au trecut prin acest program au devenit astfel „mai europeni“, pentru că s-au integrat în modul de viață al altei țări și, nu în ultimul rînd, au cunoscut tineri din tot spațiul european. În stilul său decontractat, Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, spunea, la întîlnirea cu cetățenii pe care a avut-o în 2017 la București, că în urma programului Erasmus au rezultat cîteva sute de mii de cupluri și s-au născut cîteva sute de mii de cetățeni europeni. Nu făcea decît să recicleze o glumă mai veche, care spunea că Erasmus funcționează și ca „agenție matrimonială“, care contribuie în felul său la unitatea europeană…

De la „Ariane“ la „Europa Creativă“

În materie de cultură scrisă, Uniunea Europeană nu avea cum „interveni“ în politicile culturale naționale, iar pentru politici culturale la nivel european nu a existat o bază legală pînă în 1992, cînd a fost adoptat Tratatul de la Maastricht. Abia atunci s-a stipulat că Uniunea Europeană poate încuraja și sprijini activitățile statelor membre, cu respectarea diversității naționale și regionale, dar în același timp aducînd în prim plan patrimoniul cultural comun. Prin urmare, a apărut ideea unor programe care să favorizeze dialogul între culturile europene. Cel dintîi program de succes a fost „Ariane“, dedicat traducerilor. Propunerea a venit de la Comisia Europeană și s-a ajuns la o poziție comună asupra ei la Consiliul miniștrilor Culturii din țările membre pe 11 iunie 1996, la Luxemburg: era vorba despre alocarea sumei de 7 milioane de ECU (ehei, ce vremuri: nu exista moneda euro, socotelile comune se făceau în ECU, European Currency Unit, o „monedă“ convențională) pentru traducerea de cărți. Totuși, deși miniștrii au avut o poziție comună, decizia n-a fost formalizată atunci, căci Marea Britanie avea problema „vacii nebune“ și nu-i ardea de cărți (ehei, ce vremuri: Marea Britanie încă era în UE). Abia pe 28 mai 1997, la Bruxelles, într-un „comitet de conciliere“, s-a decis intrarea în funcțiune a programului „Ariane“. Obiectivele sale erau definite astfel: „sprijinirea traducerii de opere literare, a proiectelor de cooperare, training pentru profesioniștii din domeniu, în special traducători, și sprijin pentru premii europene dedicate literaturii și traducerilor“. Inițial, programul era conceput pentru doi ani, dar a continuat și după aceea. Chiar dacă acum e uitat, a avut un rol foarte important în cunoașterea reciprocă a culturilor europene, pentru că a favorizat traducerea literaturilor „mici“ și a cărților cu o anume valoare culturală, neatractive pentru piața liberă. Prin „Ariane“ au ajuns la îndemîna cititorilor din Franța, Germania, Italia, Spania autori cehi, sloveni, lituanieni, bulgari, români, care altminteri nu ar fi fost traduși, căci nu erau cunoscuți pe piețele „mari“. (Așa s-au tradus, de pildă, primele cărți ale lui Mircea Cărtărescu în italiană, la o editură specializată în autori din Estul Europei, Voland.)

După „Ariane“, au urmat și alte programe dedicate culturii scrise. Mai aproape de zilele noastre a fost înființat Premiul European pentru literatură, acordat în fiecare an mai multor scriitori debutanți sau în curs de afirmare din 37 de state implicate în programul UE Cultura. Scriitorii premiați au prioritate la finanțarea traducerii în alte limbi de pe continent. De exemplu, premiul a fost cîștigat în 2013 de Ioana Pârvulescu pentru romanul Viața începe vineri, care fusese tradus deja în suedeză, iar în urma premierii a fost tradus și în croată.

În actualul exercițiu financiar, toate programele culturale la nivel european sînt grupate în „Europa Creativă“, cu un buget de peste un miliard de euro. Există și o secțiune dedicată traducerilor, dar și altor activități legate de editarea de cărți.

Mai aproape de „ideea de Europa“

Care sînt, pe scurt, rezultatele cele mai vizibile ale acestor programe, după douăzeci de ani de la Ariane? Cel mai important mi se pare faptul că au contribuit enorm la creșterea numărului de traduceri în Europa, în special între limbile și culturile „mici“. Apoi, au favorizat prezența scriitorilor în spațiul public european: s-au organizat, cu finanțări europene, tot mai multe festivaluri de literatură, lecturi publice, conferințe și întîlniri ale scriitorilor. Scriitori foarte valoroși și cunoscuți la ei acasă au căpătat, în timp, o anume notorietate la nivel european. Ba chiar la una dintre conferințele de la standul european de la Gaudeamus, scriitorul Lucian Dan Teodorovici vorbea despre sentimentul de apartenență la „echipa naţională a literaturii române.“ Fără Ariane și toate programele care i-au urmat, peisajul editorial și literar european ar fi fost mult mai sărac. Nu în ultimul rînd, acest tip de programe au impus un sistem de finanțare pe bază de proiecte care e utilizat și în politicile culturale naționale. Bunăoară, multe țări europene au programe de finanțare a traducerilor care funcționează într-un mod similar. Și în România există un astfel de program, inițiat de Institutul Cultural Român în 2006, în timpul mandatului lui Horia-Roman Patapievici. Se numește TPS (Translation and Publication Support Programme) și, datorită lui, au fost traduse în alte limbi peste 500 de cărți românești.

Există însă și o altă dimensiune a politicilor europene referitoare la cultura scrisă. În timp, s-au format diverse asociații profesionale legate de meseriile cărții, de exemplu Federația Europeană a Librăriilor, Federația Editorilor Europeni, Consiliul Scriitorilor Europeni și altele. Într-o formă sau alta, ele sînt partenere ale Comisiei Europene și reprezintă interesele membrilor la nivelul Uniunii. Între altele, contribuie la o mai bună cunoaștere a industriei cărții în spațiul european. De exemplu, Federația Editorilor Europeni realizează diverse studii despre stadiul pieței de carte în Europa (a se vedea caseta din această pagină) și alte activități prin care stimulează colaborarea între organizațiile naționale ale editorilor. Unele dintre aceste activități nu sînt tocmai spectaculoase ori interesante pentru publicul cititor, căci se referă la chestiuni de „bucătărie“ (de la analiza legislației privind cartea pînă la reglementarea statutului profesional al lucrătorilor din domeniu); dar fără ele, cititorii nu s-ar putea bucura de plăcerea lecturii, iar cunoașterea reciprocă între culturi n-ar avea același impact.

Nu e de mirare, așadar, că la un tîrg precum Gaudeamus invitatul special a fost, în 2017, nu o țară – cum se obișnuiește –, ci Uniunea Europeană, prin Reprezentanța Comisiei Europene în România. Standul invitatului special s-a numit „Acasă, în Europa“ și a oferit publicului o imagine de ansamblu asupra lecturii și asupra industriei cărții la nivel european. Cetățenii-cititori au avut ocazia să se simtă „mai europeni“, mai apropiați de ideea de Europa. E adevărat, discursul pesimist pe tema „românii citesc cel mai puțin din Europa“ s-a făcut din nou auzit. Dar asta e o altă poveste, din care nu ne poate scoate Europa, dacă nu ne hotărîm să ieșim prin forțe proprii. Am putea începe inspirîndu-ne din programe pentru susținerea cărții și a lecturii care s-au desfășurat cu succes în alte țări. Căci, dacă tot sîntem în Europa, e bine să învățăm din experiențele altora. De ce n-o facem? 

Cîteva cifre 

În primăvara lui 2017, Federația Editorilor Europeni a publicat un studiu: The Book Sector in Europe. Facts and Figures. Afectată de criza începută în 2008-2009, industria cărții în Europa pare să-și fi revenit:

● piața de carte în țările UE este de 22,5 miliarde de euro, cu tendințe de creștere; încă nu a atins nivelul de dinaintea crizei (24,5 miliarde în 2007);

● anual se publică în UE peste 500.000 de titluri;

● conform EUROSTAT, în 2014 lucrau în domeniul editorial aproximativ 150.000 de persoane; dacă adăugăm și librarii, și autorii (Consiliul European al Scriitorilor reprezintă aproximativ 150.000 de autori), și alții de pe lanțul producției și distribuției de carte (graficieni, tipografi etc.), rezultă peste o jumătate de milion de europeni care își cîștigă existența din producția de cărți;

● cea mai mare piață de carte e cea germană (aproape 9 miliarde de euro), urmată de Franța și Marea Britanie (între 2,5 și 5 miliarde); România e în „grupa“ 50-100 de milioane de euro, alături de Slovacia, Slovenia și Serbia;

● aproximativ 6-7% din piața de carte la nivel european e reprezentată de cărțile în format digital; există însă diferențe semnificative de la o țară la alta: Danemarca – 18%, Marea Britanie – 17%, Italia – 11%, Franța – 6,5% etc.;

● studiul a calculat „densitatea“ cărților, adică numărul de titluri publicate la un milion de locuitori; cele mai multe apar în Islanda și Letonia (peste 2000 de titluri la un milion de locuitori), apoi în Marea Britanie, Cehia, Norvegia, Finlanda, Portugalia, Slovenia (între 1500-2000 de titluri la un milion de locuitori); în Belgia, Bulgaria, Olanda, Letonia, Lituania, Suedia apar între 1000 și 1250 de titluri la milionul de locuitori; România e în „grupă“ cu Franța, Italia și Polonia (sub 750 de titluri la milionul de locuitori);

● tirajul mediu e în scădere peste tot: în Franța, 5017 exemplare (față de 7968 în 2010), în Spania, 2810 exemplare (față de 3790 în 2010), în Bulgaria, 474 de exemplare (față de 657 în 2010); la noi, conform datelor oferite de Asociația Editorilor din România, tirajul mediu a scăzut, în 2016, sub o mie de exemplare;

● cam o cincime din producția editorială europeană se exportă; cei mai mari exportatori de carte sînt Marea Britanie, Franța, Spania și Germania;

● la nivelul anului 2011, conform EUROSTAT, procentul adulților (25-64 de ani) care au citit cel puțin 10 cărți pe an arată astfel: Islanda – 35%, Luxemburg – 24%, Finlanda – 24%, Germania – 22%, Estonia – 21%, Austria – 20%, Slovenia – 19%, Polonia – 17%, Italia – 17%, Serbia – 16%, Ungaria – 14%, Spania – 12%, Cipru – 9%, Bulgaria – 9%, Portugalia – 5%, România – 2,8%.