Roata norocului
Situat nu pe Broadway, ci aproape, nu departe de Waldorf‑Astoria și aproape la umbra lui Radio-City, Versailles, luxosul și uriașul cinematograf cu care New York-ul se fălește pe bună dreptate, este în același timp un restaurant și un club de noapte. Aproximativ o sută de mese, toate fiind ocupate de persoane ale căror nume figurează în Social Register, aparținînd adesea acestei elite, numită acolo V.I.P., Very Important Person, doar oamenii care contează. Cadrul e somptuos și rococo, iar clubul se laudă cu niște prețuri foarte piperate: un „filet mignon“ costă șase dolari cincizeci, iar sticla de șampanie, șaisprezece dolari. Faceți calculul!
Scena a fost înălțată special pentru mine, ca să pot fi văzută de peste tot, dată fiind statura mea mică, și mereu mă cuprindea tracul cînd se deschidea cortina grea, de culoare vernil, care ascundea scena. Dar mereu mi-am revenit imediat, cînd, după încetarea aplauzelor de primire, se făcea liniște în sală. Le sînt foarte recunoscătoare prietenilor mei americani pentru această liniște. Să nu spuneți că e firească. Pe bună dreptate, se întîmplă uneori ca momentele de liniște să fie remarcabile...
„Ceea ce frapează“, avea să scrie jurnalistul Nerin E. Gun a doua zi după primele mele spectacole la Versailles, „este liniștea care se așterne imediat ce e anunțată Édith Piaf. Americanii rareori acceptă să tacă în timpul unui spectacol și, mai mult decît atît, să nu comande băuturi. Cu toate acestea, servirea se întrerupe și oamenii ascultă cu atenție. Édith își face apariția, micuță cum e ea, într-o rochie de tafta neagră. Engleza ei e ușor de descifrat și, totodată, amuzantă. Din cînd în cînd, spectatorii scot țipete ascuțite de admirație, fiecare cîntec e bisat, cîteva fete tinere, cuprinse de entuziasm, se urcă pe mese, se aplaudă îndelung la sfîrșit, în speranța că Édith Piaf va mai cînta un ultim cîntec.“
În același articol, analizînd motivele succesului meu, Nerin E. Gun relatează spusele unuia dintre vecinii de la masă, un om politic: „Pînă acum ni se prezentau vedete sofisticate din Franța, imagini din Parisul vesel, fete nerăbdătoare să-și vîndă sex-appeal-ul. Édith Piaf este cu totul altceva. E o mare artistă, a cărei voce pătrunde pînă în interior, dar în același timp e și o fătucă palidă, care pare să fi cunoscut foamea, să fi suferit în copilărie, căreia pare să-i fi fost mai mereu puțin frică. E întruchiparea noii generații europene, cea pe care trebuie să o ajutăm...“
Publicul american, dacă pot judeca în urma experienței mele, nu e foarte diferit de cel de la noi. Este, fără îndoială, un public exigent, întrucît industria spectacolului a fost dusă, de cealaltă parte a Atlanticului, la un grad de perfecțiune neobișnuit, dar este și un public înțelegător și sensibil la eforturile pe care artiștii le fac pentru a-i fi pe plac. Îi bălmăjești cîteva cuvinte în engleză, îi cînți un refren pe limba sa, accentul tău ar fi, cum se spune acolo, „de tăiat cu cuțitul“, și îți va fi recunoscător pentru aceste atenții. Reacțiile publicului sînt uneori brutale, semn că își arată entuziasmul, iar atunci cînd publicul iubește un artist, îl iubește cu înflăcărare și o arată. După cinci minute, americanul care ți-a fost prezentat îți spune pe nume. La început, acest lucru te surprinde, însă te obișnuiești și cu asta, apoi descoperi repede că îți pronunță prenumele cu afecțiune. Te consideră un prieten, și asta nu poate decît să-ți facă plăcere.
Americanul este, firește, mereu grăbit. E însă mereu punctual la întîlniri, o calitate pe care o apreciez, cu atît mai mult cu cît această calitate mie mai degrabă îmi lipsește, și își ține mereu promisiunile. Are un spirit practic, nu-și permite să viseze, e totuși sentimental cînd îi convine, avînd o latură de „copil mare, naiv“, care, din punctul meu de vedere, este extrem de plăcută. În privința amabilității sale, ea chiar există, oricît de surprinzător ar părea acest lucru. Se împacă perfect cu exigențele acestei struggle for life, care face ravagii acolo pe întreaga scară socială. Și vreau să povestesc, legat de asta, o frumoasă întîmplare care îmi revine în minte.
Eram la Hollywood. Într-o dimineață, a sunat telefonul. Era o vedetă, una cunoscută, care mă invita să asist, împreună cu ea, chiar în seara aceea, la premiera unui spectacol, la o sală de music-hall din Los Angeles. Aveam alte proiecte, așa că am ezitat. „Vedeți...” Nu m-a lăsat să continui. „Nu puteți refuza, Édith! E vorba de...” Și mi-a numit un mare artist al ecranului, o vedetă de prim rang, cu totul uitată deja, pentru că nu mai jucase în nici un film de ani buni. Decăzută din fosta ei strălucire, chinuită de dificultăți financiare, J.S. (nu căuta, am schimbat inițialele) obținuse, ca prin miracol, angajarea la care nu mai spera deloc: șapte zile într-o sală de music-hall din Los Angeles. „Și se știe că”, a continuat corespondenta mea, „dacă în seara asta va avea succes, mîine va semna un contract de cincizeci și două de săptămîni pentru un mare turneu în Statele Unite.”
Seara m-am dus la teatru. Nu lipsea de acolo nici o vedetă. I-am zărit pe Joan Crawford, Spencer Tracy, Elizabeth Taylor, Bette Davis, Maureen O’Hara, Humphrey Bogart, Cary Grant, Bing Crosby, Betty Hutton, Gary Cooper și mulți alții, care nu se vor supăra pentru că nu i-am numit. J.S. și-a făcut apariția în aplauzele publicului, ale cărui ovații s-au prelungit la nesfîrșit. La ieșirea ei din scenă, publicul a chemat-o înapoi de zece ori, poate de cincisprezece ori, nu am numărat.
Și, patruzeci și opt de ore mai tîrziu, J.S. semna contractul care o scotea din sărăcie. În Franța, sîntem obișnuiți cu micile gesturi de solidaritate. În acest domeniu, ca și în multe altele, actorii de la noi nu au nimic de învățat de la colegii lor americani. Sînteți de acord, însă, că povestea era prea frumoasă ca s-o păstrez doar pentru mine!
Dacă după primul meu contact cu publicul newyorkez am fost pe punctul de a abandona, descurajată, gata să-mi fac bagajele, vina îi aparține în principal, trebuie spus acest lucru, unui francez, pe care nu-l voi numi și asta să-i fie pedeapsa, căci e destul de avid după publicitate. Stabilit în Statele Unite de mai mulți ani, mă întîmpinase cu brațele deschise, încîntat să mă vadă și să mă ghideze prin New York. După seara mea de debut, contam pe el să-mi ridice moralul, dar m-am înșelat. Îl aud și acum: „Era de prevăzut, biata mea Édith! Americanul nu vrea să vadă lucrurile urîte din viață. E optimist. Nu trebuie să i se aducă niște cîntece dramatice care-l fac să plîngă, fiindcă el vine la spectacol ca să se distreze, ca să uite de această civilizație de fier care-l zdrobește! Cu două sau trei refrene roz, aveți publicul la degetul mic. De ce v-ați lansat în această aventură?”. Și continua pe acest ton, fără să-și dea seama că mă tortura și mă golea de puțina energie care-mi mai rămăsese. Marie Dubas nu va ști niciodată cît de mult, după atîtea lacrimi, i-am invidiat talentul la acel moment. De-aș fi știut doar să dansez step cu pantofi speciali!
După cum am mai spus, au existat și unii care mi-au adresat vorbele de consolare de care aveam nevoie. Și vreau să o menționez aici pe marea mea prietenă Marlene Dietrich.
Marlene iubește Franța, a dovedit asta în orele cele mai întunecate ale războiului, ea a fost Providența, zîna bună a atîtor artiști francezi care au debarcat în Statele Unite. În ceea ce mă privește, mi-a dovedit întotdeauna un devotament incomparabil, cînd mă vedea îngrijorată, frămîntată, agitată, învinsă sau aproape învinsă. A stat în umbra mea, nelăsîndu-mă singură cu gîndurile mele nici o clipă, pregătindu-mă pentru noi lupte și, dacă le-am dus și dacă le-am cîștigat, ei i se datorează reușita, fiindcă eu abandonasem pe atunci orice speranță. Îi păstrez o profundă recunoștință. Despre talentul ei uimitor, despre frumusețea ei strălucitoare nu voi spune nimic. Este marea doamnă a cinematografului, Marlene cea de Neînlocuit. Vreau însă să spun și că este de o inteligență extraordinară și poate artista cea mai conștiincioasă din cîte mi-a fost dat să întîlnesc.
La repetiții este uimitoare, plină de calm, răbdare și sîrguință. E un model și dorește să atingă oricînd perfecțiunea. Cu o personalitate excepțională, ea repune în drepturi „meseria“, umila meserie, fără de care cele mai uimitoare talente riscă să nu se dezvolte niciodată. De o simplitate distinsă, are, pe deasupra, un simț al umorului plin de farmec.
Îmi amintesc că într-o zi, la Versailles, se afla în cabina mea în timp ce mă dezbrăcam, cînd niște vizitatori au bătut la ușă. Marlene le-a deschis și, strecurîndu-și capul prin crăpătura ușii, le-a spus: „Ce doriți? Spuneți-mi mie, sînt secretara doamnei Édith Piaf...” Oamenii o priveau stupefiați, întrebîndu-se dacă nu cumva visau. Jocul a durat mult timp. S-a sfîrșit doar cînd Marlene a fost „lăsată fără replică“ de către un domn care, pe un ton calm, foarte respectuos și fără să zîmbească, i-a răspuns: „Nu știam. Evident, pe Maurice Chevalier doamna Édith Piaf l-a angajat pe post de șofer, nu?”. Domnul, e adevărat, nu era altcineva decît vechiul meu prieten, jurnalistul Robert Bré, care a văzut lumina zilei la Belleville, un orășel în care rari sînt băieții fără o replică bună. Iar Maurice Chevalier în nici un caz nu va spune contrariul.
(fragment din autobiografia Roata norocului, traducere de Bogdan Ghiță, aflată în curs de apariție în Colecția „Yorick” a Editurii Nemira)
Foto: wikimedia commons
