Renunţarea la ghilimele
● Flavia Teoc, Istoria naturală, Casa de Editură Max Blecher, 2021.
Nu ştim dacă a fost în intenţia Flaviei Teoc ca antologia de poezie să-i fie citită de la dreapta la stînga, altfel spus de la coadă spre cap. Selecţiile din cele patru volume anterioare sînt concepute într-o cronologie inversă, de la cele mai proaspete poeme înspre cele mai vechi. Uvertura acestei călătorii retrospective o asigură patru poeme inedite. Două dintre ele se numără şi printre cele mai bune bucăţi ale antologiei, alături de cele din ultimul volum de autor, Fiord (2014). Nu doar că aerul scandinav i-a priit (sînt treisprezece ani între volumul amintit şi cel precedent), ba mai mult, cred că vorbim de o poetă care s-a reinventat pe sine, în aceşti ani de retragere publicistică din faldurile poeziei.
Dar să o luăm pe rînd. Înzeire, care apare în ’97 (deşi în antologie este redatată ’92), propune o voce suficient de capabilă să atragă atenţia. Recitite azi, primele volume de versuri ale Flaviei Teoc contrapun impresiei de compoziţie uşor neglijentă o senzaţie discretă, dar vie, a existenţei unui program, a unei intenţionalităţi ori, pur şi simplu, a unei insistenţe care clamează, parcă apăsînd cu unghia pe foaie: „Aşa vreau eu”. De aici se naşte o siguranţă, întrucîtva genetică, a acestei voci, o încredere nu atît în tehnicism ori în vocaţia construcţiei, cît în puterea limbajului. Componenta predominant filosofică (dublată de preocupările mitologice) trădează întrucîtva formaţia universitară a scriitoarei: „Păstorii veghează apusuri de soare / Şi barba înţelepţilor se lungeşte în munţi / Dar toate / Cu toatele de-a valma se închină / În albul surîs / Al Ifigeniei / Spre moarte trecînd” (Ifigenia). Tentaţia alegorico-parabolică (astăzi i-am zice „nouăzecistă”) pîndeşte aproape fiecare vers, iar unele meditaţii nu sînt străine nici de avatarurile redescoperitei teologii. Simplitatea sintaxei, predilecţia pentru emoţie confirmă comunicabilitatea acestei poezii, deşi sensurile ei sînt mai adînci, conjugînd uneori specificităţi hermetice: „Demult m-am oprit aici / La răspîntie / Şi m-am făcut fîntînă / Apa nu poate să vorbească / Ciutura se-nalţă totdeauna stîngaci / Unii călători se opresc / Mă văd că sînt rece şi tac / Apă bună, spun ei, / Dar păcat că e moartă” (Portret). Recitind in extenso volumele Flaviei Teoc, reiese că selecţia este, într-adevăr, destul de inspirată. Decupajul ţine cont de exigenţele unei sensibilităţi poetice de dată mai recentă. Sînt astfel excluse acele texte conţinînd ecouri sau formule învechite, precum „duce-se-va”, „găsi-vei cărarea?” etc., ori inerentele platitudini stilistice ale cvasi-debutantului. Din acelaşi proces intens de aggiornamento şi de toaletare face parte şi eliminarea ghilimelelor, ca în ultimele două versuri din poezia Portret, mai sus citată.
Din casa lui Faust (1998) intubează compoziţii extrem de concentrate cu emergenta şi mereu redescoperita tentaţie a ermeticului: „Îţi va intra pe sub uşă un lan de porumb / Tu, melancolic cum eşti, / Vei surîde nasturelui chilug care-i încheie / Rochia. / Un steag va flutura îndrăzneţ / Din cocul bine împletit / E încă tînăr, şi n-are de gînd să se predea / Fără o scurtă încăierare. / În piept / Un liliac bătrîn stă cuibărit / Ca într-o mină de argint / Prăbuşită. / Şi tu scrii în jurnal, cu gesturi moi / Înotînd, pe o mare verzuie / Demult cucerită” (Fata în casă). Printre reuşitele acestui volum se numără şi poemul Ilustrată, o mostră de erotism fin: „Abia ieri / Mi-am pierdut condurii / În grădinile tale / Şi m-am lăsat găsită / Tu bucură-te şi nu te opri / Mîine în zori / Vîntul va fi iarăşi sălbatic”.
Braţul pierdut (2001) propune o selecţie mai puţin inspirată şi unele poeme în care se sare de la o imagine la alta, excepţie făcînd compoziţia De amor, care reproduce cu fineţe o stare interesantă şi stranie, o senzaţie aproape postumană, şi care mi-a adus aminte, totodată, de ideea căutărilor prin timp ale eroilor lui Rebreanu, din Adam şi Eva: „Început de primăvară, la 1900 / Port botine înalte cu pietricele înfipte în toc / Degetul inelar, obosit de-atîtea logodne / Doarme-n mănuşa cu miros de sirop. / Aştept să te naşti. / O sută de ani trec pe lîngă mine / Înghesuiţi într-o şaretă neagră / Cu-ataş”. Cea mai valoroasă parte a poemelor semnate de Flavia Teoc vine, însă, odată cu Fiord (2014) şi cu cele cîteva poeme inedite. Vocea trage în piept un aer mai proaspăt, duminicile sînt mai reci, iar reportajul cîştigă în luciditate, strecurîndu-se eficient şi tăios înspre esenţe: „Mişcarea centrifugă începută în zori / Cu pogorîrea duhului în bucata de pîine / Şi urcuşul lent al mercurului măsurînd intensitatea vieţii / Frîntă în unghiul drept al rîsului care ne sfîşie feţele / Stinsă în focul de muselină al chibritului care ne umple gurile / Asemeni viermilor ce-şi sapă casa tot mai aproape de carne” (Duminică). Acum forţa de concentrare cîştigă în expresivitate: „Cu o precizie chirurgicală / Zîmbetul tău / Deschide o copcă / În ceaţa dimineţii” (Zori).
„Tristeţea luminoasă” a Flaviei Teoc fuge de stridenţe, restituie firescul emoţiei şi se-ncăpăţînează să creadă cu putere în licorile dulci-amărui ale poeziei de ieri şi de azi.
Adrian Mureşan este critic literar, profesor la Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
