Rememorări ficționale
Asistăm în acești ani la resuscitarea, redefinirea unui gen literar controversat, considerat îndeobște minor. Vorbim despre biografia romanțată. Totul a început în anul 2018 cînd, în cadrul unui proiect FILIT, unsprezece autori contemporani au publicat tot atîtea cărți dedicate unor scriitori clasici, patroni ai muzeelor literare ieșene, aflate sub sigla Muzeului Național al Literaturii Române din Iași. Pentru că volumele au avut succes, s-a simțit nevoia unei continuări. Proiectul FILIT-MNLR fiind unul închis, Editura Polirom preia ideea și o dezvoltată prin intermediul Colecției „Biografii romanțate”, în care au apărut pînă acum mai multe volume dedicate unor personalități printre care Brâncuși, Caragiale, Cioran, Luchian, Hortensia Papadat-Bengescu, Urmuz, Iosif Vulcan, Nichita Stănescu, Paul Celan și Nicolae Labiș. Mă voi opri asupra ultimelor trei, cele recent apărute.
● Cosmin Perța, Labiș, jurnalul pierdut, Editura Polirom, 2022.
Biografiile romanțate – dacă ar fi să plecăm de la modalitatea în care sînt definite ele în genere – se bazează pe cercetări superficiale, pe surse secundare, faptele descrise fiind în mare măsură inventate, fictive. Cărțile de la Polirom nu sînt biografii romanțate propriu-zise. Există o componentă ficțională clară, dar aceasta se află în legătură cu pretextele narative, nu cu datele concrete ale existenței protagoniștilor. De pildă, Cosmin Perța imaginează un „jurnal pierdut” al lui Labiș, un jurnal inițiat în perioada în care acesta urma cursurile Școlii de literatură și critică literară „M. Eminescu” – un experiment stalinist care nu a rezistat mai mult de cinci ani. Autorul reconstituie trăirile personajului său (exprimate prin însemnările diaristice) din sursele verificabile, din datele biografice concrete. Cosmin Perța reușește să creeze acea impresie de autenticitate ce nu se diluează nici un moment. Labiș apare ca un personaj plin de frămîntări și de angoase, dar cu o gîndire clară, lucidă, bine ancorată în realitatea de zi cu zi. Componenta ideologică nu este lăsată nici ea pe dinafară: „cîteva lămuriri despre marxismul meu, care se pare că nu e și marxismul celorlalți. Marxismul nu este doar o mișcare politică, ci o școală filosofică ce a schimbat fața planetei. Și școala aceasta filosofică disprețuia luptele ideologice, considerîndu-le suprastructurale și periferice. Or, ei pun accentul tocmai pe lupta și diferența ideologică, în loc să fie pus, cum ar trebui, pe acțiune concretă. Metoda lui Marx este una dialectică axată pe mijloacele de producție, sclavagismul se transformă în feudalism, feudalismul în capitalism și capitalismul în comunism. Modul de producție comunist este cel final și superior. Ideologiile sînt inferioare economicului și se schimbă odată cu mijloacele de producție. […]. Marxismul sovietic încalcă metoda științifică, deoarece este intolerant față de posibilitatea coexistenței unor opinii diferite și susține inevitabilitatea violenței ca metodă de transformare radicală a societății. Asta duce la dictatură, la vînătoare de disidenți, la dezvoltarea unei literaturi cu orientări dictate de partid. Și asta e inuman, nu marxist, pentru că neagă inteligența”. Dezideratele politice ale lui Labiș rezultă din mai multe pagini, din diferite fragmente care, puse cap la cap, confirmă spiritul rebel al poetului ce se manifestă în răspăr față de gîndirea dominantă a epocii, chiar dacă în interiorul aceleiași paradigme politice.
Cosmin Perța reușește să creeze nu doar impresia de autenticitate, ci să ajungă la adevăr în multe dintre situațiile descrise. Autorul cărții de față a consultat numeroase resurse bibliografice, iar ceea ce a rezultat nu e doar un Labiș posibil, ci, în mare măsură, un Labiș adevărat. Jurnalul acoperă ultimii patru ani din viața poetului, ani ce suscită și azi interesul publicului mai mult sau mai puțin larg. Perța pune ficțiunea în slujba realității biografice. Scriitorul este înfățișat în perioada spitalizării de după accident ca fiind paralizat doar de la brîu în jos pentru a putea scrie. În realitate, Nicolae Labiș și-a petrecut ultimele zile din viață „în ghips din tălpi pînă în creștet”, după cum amintește Cosmin Perța într-o „notă a autorului”.
● Bogdan Crețu, Nichita, poetul ca și soldatul, Editura Polirom, 2022.
Bogdan Crețu a scris o carte de-a dreptul tulburătoare despre Nichita Stănescu, o carte despre care mi-e greu să spun că este doar o biografie romanțată. Apartenența la un gen anume implică unele constrîngeri ce nu au întotdeauna drept efect intensificarea realului injectat în narațiune. Bogdan Crețu a scris un roman despre Nichita Stănescu. Documentarea (foarte solidă, de altfel) funcționează în cazul de față ca un pretext pentru ficțiune. Ce a rezultat mi se pare a fi un Nichita Stănescu posibil și, bineînțeles, autentic. Dacă am fi avut de-a face cu o reconstituire, am fi putut sesiza un minus de viață. Bogdan Crețu afirmă într-un anumit loc: „o reconstituire nu mai are nimic viu”.
Tehnicile narative la care recurge autorul conturează un personaj autentic, nu neapărat real. În literatura de specialitate găsim numeroase texte ce iau în discuție raportul dintre personajul istoric și cel ficțional. În cazul de față, Nichita Stănescu aparține ambelor categorii, în proporții variabile. Bogdan Crețu restituie gîndirea lui Nichita Stănescu, felul acestuia de a trăi și de a simți, folosindu-se uneori de recuzita stănesciană din Antimetafizica sau Fiziologia poeziei, alteori inventînd pur și simplu situații din care se degajă lumea posibilă a gîndurilor poetului. Această sensibilitate recreată a autorului celor 11 elegii mi se pare reușita majoră a cărții de față. Criticul ieșean pune accentul pe traseul existențial al poetului manevrînd cu abilitate numeroase piese de puzzle, fapte cunoscute din biografia poetului, cărora li se adaugă altele mai puțin cunoscute, pe care Bogdan Crețu le-a aflat (cred eu) de la apropiații marelui scriitor.
Cartea de față este romanul unui singur personaj ce se conturează pe măsură ce se înaintează în lectură. Portretizarea lui este mereu amînată. Asta deoarece viața înseamnă mișcare, deci schimbare. Bogdan Crețu restrînge multe dintre lucrurile care se știu despre Nichita în niște scene (nu multe) ce au o funcție generală. Dar, foarte important, nu îngroașă contururile deja trasate de alții sau conservate în conștiința publică. Personalitatea lui Nichita pare a se recompune și din lucrurile nespuse despre el. Pentru că poetul trăiește la fel de intens și atunci cînd nu este pe scenă.
● Cristian Fulaș, Celan. Am trăit, da, Editura Polirom, 2022.
Cristian Fulaș reușește mai mult decît o falsă autobiografie, așa cum pare la prima vedere. Cartea este un poem puternic, cu multe fațete, născut parcă din obsesia îndosarierii mai multor povești de viață, în fapt, a mai multor poeme. Atunci cînd din luciditate și din trăire nu rezultă o trăire lucidă, ci o observație performativă a semnificațiilor (sau a absenței acestora), marele gol care pare a fi însăși viața trebuie umplut cu reconfirmarea aproape obsesivă a prezentului: „am trăit, da”, fiind de fapt un discontinuu „încă trăiesc, da”. Cristian Fulaș (sau Celan) spune la un moment dat că din îngrijorare se nasc actele de gîndire autentică și, concomitent, toate manifestările artei. Din acest motiv, căutarea/conștientizarea prezentului devine un resort de adaptare emoțională la evenimentele trecute. Experiența lagărului, a pierderii părinților, a vagabondajului boem prin citadelele europene ale artei, studenția intermitentă, marile întîlniri de destin, toate acestea sînt reactivate prin rememorarea expusă sub forma unei adresări. Eric, fiul, și Gisèle, soția, rămîn simple pretexte narative.
Dacă în cazul celorlalte așa-zise biografii romanțate autorii lor utilizează datele îndeobște cunoscute, Cristian Fulaș evită să utilizeze în cartea de față tot materialul documentar, convins fiind că a spune prea mult ar conduce spre un senzaționalism rudimentar. Poemul recapitulativ pare soluția cea mai potrivită pentru a atesta la modul cel mai convingător trecerea lui Celan prin lume. Narațiunea absoarbe stilul poetic și epistolar al celui care a scris „Fuga morții”, iar transfigurarea are ca scop ultim intensificarea trăirii/percepției.
Am analizat succint aceste trei volume apărute în Colecția „Biografii romanțate” a Editurii Polirom și am descoperit tot atîtea metode de absorbție a materialului documentar. Distanțarea de formula clasică a acestei subspecii a memoriei – distanțare pe care o practică toți cei trei autori – mă face să cred că, pînă la urmă, recuperarea unor existențe nu se poate face decît prin aflarea acelor momente biografice cheie, care, odată activate printr-o rememorare fictivă, conduc la impresia de viață adusă la fierbere, adică la conturarea adevăratei vieți pe care o trăiesc toți marii artiști în genere.
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.
