Povești paralele
● Mihai Buzea, Paralel, Editura Polirom, 2021.
Proza lui Mihai Buzea pare a completa simptomatic puzzle-ul (auto)biografic al unui avatar. Chiar dacă nu întotdeauna îi poartă numele, protagonistul romanelor sale e mai mereu un emigrant/călător/aventurier care traversează țări, regimuri, continente și etape existențiale ce sugerează piesele aceluiași destin. Că e ziaristul român ce pleacă să lucreze în Londra ca arborist (Gastarbeiter, 2017), că e fostul revoluționar devenit bișnițar, ghid și salahor prin Europa (Jimmy, 2018) sau că e potențialul scriitor care caută năuc prin Africa și Asia Centrală informații pentru o carte (Recrutorii, 2019), eroul străbate distanțe, medii și cronologii care-l obligă să presteze ambiguu pe linia subțire dintre gesticulația colorată a unui picaro și cea a unui intelectual cu pretenții. Raporturile complexe dintre spațiul natal și atît de variatele străinătăți conturează de fiecare dată experiența unei alterități de care oricum aveam nevoie, în proza românească a ultimilor ani. Din ce s-a văzut pînă acum, Mihai Buzea e unul dintre cei mai potriviți s-o consemneze literar.
Ultimul său roman concentrează evenimentele pe alternativa București-Bruxelles și păstrează, ca stil, cîteva constante: jocul omonimiei autor-protagonist, umorul gîlgîitor (nu exagerez, se rîde copios la multe dintre scene!), (auto)ironia groasă, plăcerea nebună a narațiunii și a replicilor cu miez, colocvialul discret, sincopele temporale și glosele metaliterare. Dar, dincolo de toate, Paralel păstrează fascinația mulțimilor de povești aglutinate într-un nod central, care dezvoltă sinuos, de-a lungul relativ scurtelor capitole, tipologii, imaginarii și întîmplări surprinzătoare. Pe scurt, avem de-a face cu un tînăr cuplu de români care, împreună cu fetița lor, se mută pe un timp nedeterminat în capitala Belgiei, urmînd oferta generoasă a unui job corporatist primit de soție. Precum arborele-maimuță pomenit atît de des în biografia esențială a eroului, imigranții dinspre România anilor 2000 trebuie să-și transplanteze rădăcinile într-un mediu nu totdeauna agreabil, să-și revizuiască trecutul și mai ales să-și schimbe toate vechile habitudini.
Sigur, mai întîi e vorba de dificultățile adaptării, care presupun însușirea unei alte limbi (spre deosebire de fiică și de soție, Mihai, absolvent de engleză în țara natală, e complet reticent la franceză și flamandă), încadrarea copilului într-un sistem educațional convenabil (nu e ușor de găsit, ca metec, o grădiniță aproape de apartamentul închiriat la o margine de oraș), gestionarea atentă a banilor (Mihai e scriitor cu cîteva cărți publicate acasă și cu o mobilitate socială considerabilă, dar la Bruxelles prestează doar meseria de tătic și de casnic sastisit de sarcini trasate de consoartă), confruntarea cu dorul de casă, de prieteni și de familie și, de ce nu, asumarea unui tip de singurătate în trei. Din acest punct de vedere, fiecare își caută debușeuri: mama, în muncă, tatăl – în excursii montane, în compania fetiței, a amintirilor sau a prietenilor de odinioară, fetița – în colectivul de la școală și-n relația strînsă cu părinții. Dar nota potențial gravă a romanului, dată de acest statut vulnerabil de străini azvîrliți dintr-o dată departe, e eludată de permanenta disponibilitate ludică a naratorului-personaj, de talentul său de-a scoate comicul din suprapuneri de întîmplări și de dialoguri, din portrete și dezvăluiri de efect. Pozînd în ratatul și marginalul perpetuu – copilul bătăuș din grădinița comunistă; adolescentul deloc promițător la învățătură; vamaiotul eșuat erotic; pretinsul revoluționar neomologat; studentul literat plin de visuri ciuntite; emigrantul care n-a dat încă „lovitura“; scriitorul fără cititori, fără subiecte și fără inspirație; soțul fără autoritate și independență; bărbatul naiv, nostalgic, încurcat în hățișurile limbii franceze și-n flirturile pasagere; prietenul ușor de fraierit și dispus oricînd la o beție în grup –, Mihai Buzea, cel din roman, reușește să compenseze ceața umedă a geografiei de împrumut prin exoticul neîntrerupt al poveștilor de tot felul. Biografii fascinante ale părinților, ale bunicilor și ale străbunicilor, stampe inedite din trecutul recent sau îndepărtat, mitologii ale pădurilor și mlaștinilor bruxelleze improvizate ad-hoc pentru fetița curioasă, chipuri ale rudelor, ale amicilor străini, ale foștilor colegi și ale prietenilor din România, teorii abracadabrante despre viitorul omenirii, toate se erijează în „burți“ ale unui text a cărui coerență, paradoxal, se hrănește din ele. Trecutul îl urmărește obsesiv pe erou cu tot cu intersecțiile și necunoscutele lui (Bia, Jeane, Dottore, Luis), iar prezentul încearcă să-l reconsidere în oglinda aburită a memoriei, așezîndu-l ca potențial subiect de carte. De aici calitatea de „whaler“ a naratorului avid de material epic: „Tot ce am de făcut e să dibui oameni de-ăștia care s-au recluzionat între cei patru pereți ai propriilor lor amintiri, să-i harponez și să-i scot de acolo. Win-win! Ei scapă de scheletele din dulap, eu m-aleg cu destul blubber cît să-mi umplu mațul cărții, să am ce vinde și dup-aia, după ce mi-oi isprăvi muniția din dotare...“.
Noul roman al lui Mihai Buzea e unul „al emigrației“ (în seria unor Radu Pavel Gheo sau Sebastian Sifft), da, dar el e mai ales o captivantă colecție de povești paralele, de vieți palpitante care se întîlnesc în realitate pe varii meridiane ale globului sau – totuna – în memoria unui melvillian vînător de balene.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
