Portretul filozofiei la bătrîneţe
● Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, Editura Trei, 2017.
Stephen Hawking, Neil deGrasse Tyson și Bill Nye („tipu’ cu știința“, într-o traducere aproximativă). Ce au cei trei în comun, dincolo de faptul că au făcut din „edutaiment“ ceva cool, care probabil a atras mulți tineri spre științele exacte? Rostogolirea unui mit urban conform căruia filozofia (sau ce înțeleg cei trei că ar fi aceasta) e o colecție de basme inutile pentru secolul al XXI-lea. Viitorul va fi scientist ori nu va fi deloc, par a spune cei trei.
Parțial, cei trei muschetari ai științei televizate au dreptate. O parte (nu îndeajuns de semnificativă însă) a filozofiei se ocupă preponderent de chestiuni pur speculative, ignorînd sîrguincios multe dintre implicațiile descoperirilor științifice din prezent. Modul în care trebuie să discutăm chestiuni care țin de metafizică, ontologie ori etică, pentru a da numai cîteva exemple, s-a schimbat radical odată cu noile descoperiri din cosmologie, fizică, neuroștiințe ori biologie. Dacă ne uităm atent la feed-ul nostru de Facebook și lăsăm deoparte pozele cu pisicuțe și status-urile angajate politic, observăm că științele naturii par a avansa implacabil. Sîntem din ce în ce mai aproape să găsim un leac la cancer, să printăm organe atît de necesare pentru transplanturi ori să descifrăm secretele ascunse ale creierului uman. Pornind de la acest trend, Hawking, deGrasse Tyson și Bill Nye vor să se descotorosească de filozofie pe motiv că, indiferent de faptul că aceasta ar fi avut un rol în trecut, viitorul aparține oamenilor îmbrăcați în halate care construiesc metodologii complicate pentru experimente ori emit ipoteze care mai de care mai extravagante privitoare la originea universului.
Cartea lui Laurențiu Staicu îmi pare a fi un răspuns in extenso la această provocare „scientistă“ la adresa filozofiei, care pare tratată ca un soi de bunică bătrînă senilă (de înțeles, are totuși vreo 2500 de ani, nu-i așa?) pe care strănepoții ei din prezent, fizicieni, psihologi sau cosmologi, o tratează fără respect. În fapt, Trei istorii metafizice pentru insomniaci este o dublă pledoarie. Pe de-o parte, reușește să taie din elanul criticilor acerbi ai filozofiei: diferența majoră între filozofie și știință (înțelese ca discipline generice, nu intrăm în particularități) e una de branding. Dacă oamenii de știință au vedete de tipul Stephen Hawking ori deGrasse Tyson care prezintă în culori vii (atît la propriu, cît și la figurat) istoria cosmosului, filozofii sînt în continuare fițoși cu privire la popularizarea filozofiei și la recunoașterea potențialului pe care filozofia practică a lui Lou Marinoff o poate avea în spațiul public pentru a atrage atenția asupra filozofiei în general.
Pe de altă parte, Laurențiu Staicu indică, punctual, de ce e insuficient să ne bazăm pe răspunsurile pe care ni le oferă în prezent știința cel puțin cu privire la trei întrebări: „De ce există lumea?“, „În ce constă identitatea personală?“ ori „Ce este cu adevărat real?“. Întrebările sînt la fel de relevante acum precum erau și pe vremea grecilor antici, știința ne poate oferi cîrlige pentru a progresa în a găsi un răspuns la acestea, dar nu e capabilă (va fi oare vreodată?) să ne dea verdictul final și de nerevizuit al acestora. Să luăm cazul primului capitol, construit în jurul întrebării „De ce există lumea?“. E la modă în prezent ca, în toiul unei dialog stîrnit de această întrebare, una dintre participantele implicate în discuție să vorbească despre odiseea Cosmos a lui Neil deGrasse Tyson. Emisiunea este, desigur, exemplară prin capacitatea ei de a prezenta, într-un format prietenos, originea universului. Problema este însă că, astfel, noi vom avea un răspuns doar la întrebarea „Cum a apărut lumea?“, nu la întrebarea căreia ne străduim să-i găsim un răspuns de 2500 de ani.
Valoarea acestei cărți derivă, în opinia mea, tocmai din capacitatea autorului de a oferi o reconstrucție într-un limbaj prietenos și accesibil a ideilor filozofice stipulate cu privire la identitatea personală, natura realității ori cu privire la motivul din cauza căruia există ceva mai degrabă decît nimic. Contribuțiile originale ale autorului vin sub forma discuției critice a acestor idei și a unui epilog al fiecăruia dintre cele trei capitole în care creionează posibile răspunsuri la aceste dileme filozofice, ținînd cont și de ultimele descoperiri științifice. Într-un fel, la limită, sarcina filozofilor atunci cînd discută aceste dileme poate fi aceea de a le arăta oamenilor de știință că, atunci cînd caută răspunsuri la aceste întrebări fără a se baza pe metode științifice, ci pe pure speculații, ei fac filozofie. Asemeni burghezului gentilom al lui Molière, aceștia află că și ei fac filozofie, nu neapărat însă una de bună calitate.
Filozofii merită însă, la rîndul lor, să fie muștruluiți. Rămînerea lor în turnul de fildeș al Absolutului și abandonarea temelor de filozofie practică este, pentru Laurențiu Staicu, o strategie deloc profitabilă. Pe de-o parte, numeroase cercetări realizate pe piața muncii din SUA indică valoarea practică pe care filozofia o poate avea în găsirea unui job bine plătit (deci pe partea de branding am putea fi, astfel, asigurați). Pe de altă parte, din ce în ce mai puțini filozofi se implică în teme de filozofie practică: „pare a fi rîndul filozofiei să facă acest pas important și să se întoarcă, într-un fel, la rădăcinile sale, adică să răspundă nevoii noastre de a ne înțelege mai bine pe noi înșine și lumea“.
Radu Uszkai este doctor în filozofie și profesor asociat în cadrul Departamentului de Filozofie și Științe Socioumane (ASE București).
